— Fiecare om pune preţ pe ceva, continuă Gascoigne după

un moment. Unii au slăbiciune la aur, poate; alţii au slăbiciune la femei, poate. Anna Wetherell, vezi dumneata, întruchipa şi una, şi alta.

În acea clipă, bărbatul gras reveni lângă ei, cu paharul reîmprospătat; se aşeză jos, se uită întâi la Gascoigne şi apoi la Moody, părând să-şi amintească vag că avea obligaţia socială de a se prezenta. Aplecându-se în faţă, întinse brusc mâna:

— Dick Mannering e numele meu.

— Încântat de cunoştinţă, spuse Moody aproape automat.

Se simţea dezorientat. Şi-ar fi dorit ca Gascoigne să nu fi fost

întrerupt tocmai atunci, ceea ce i-ar fi oferit prilejul să îl mai descoasă pe tema târfei. Era nepoliticos dacă încerca să reia subiectul acum; în orice caz, Gascoigne se retrăsese la loc în fotoliul lui şi îşi luase o mutră ursuză, începu să răsucească între degete tabachera, la fel ca mai devreme.

— Clădirea Operei „Prinţul de Wales” e-a mea, adăugă

Mannering rezemându-se de spătar.

— Excelent, spuse Moody.

— Singura sală de spectacole din oraş.

Mannering ciocănea cu încheieturile degetelor în braţul fotoliului, încercând să găsească o idee pentru a continua discuţia. Moody se uită spre Gascoigne, însă funcţionarul judecătoresc se holba acru în poală. Era limpede că reapariţia bărbatului gras îl nemulţumise profund; era limpede, de asemenea, că nu vedea niciun motiv de a disimula această

nemulţumire faţă de obiectul ei – a cărui faţă, observă stânjenit Moody, căpătase o nuanţă de stacojiu-închis.

— Nu m-am putut abţine mai devreme să vă admir lanţul de la ceas, spuse Moody în cele din urmă, adresându-i-se lui Mannering. Este aur din Hokitika?

— Frumoasă piesă, aşa-i? zise Mannering fără să privească în jos spre piept sau să schiţeze gestul de a atinge obiectul admirat.

Ciocăni în braţul fotoliului pentru a doua oară.

— Pepite din Clutha, de fapt. Am fost la Kawarau, Dunstan, apoi la Clutha.

— Mărturisesc că nu sunt familiarizat cu aceste denumiri, zise Moody. Presupun că sunt de pe terenurile din Otago.

Mannering confirmă că aşa era, apoi începu să descrie avantajele companiilor de minerit şi ale instalaţiilor de dragaj.

— Sunteţi cu toţii căutători de aur aici? zise Moody, când Mannering termină de vorbit, şi desenă din vârful degetelor un mic cerc în aer, indicând că se referea la întreaga încăpere.

— Nu, niciunul – cu excepţia chinezilor, desigur, răspunse Mannering. Furnizori pentru colonia de mineri, cam ăsta ar fi termenul, deşi majoritatea ne-am făcut debutul în defileu. Cel mai mult aur pe un teren aurifer se găseşte unde? În hoteluri. În birturi ordinare. Ortacii prăpădesc pulberea imediat ce-o găsesc.

Ştii ce? Dumneata ai face mai bine să începi o afacere aici decât să pleci pe coclauri. Obţii o autorizaţie şi te-apuci să vinzi rachiu.

— Pesemne că e un sfat înţelept, din moment ce l-ai aplicat şi dumneata, înţeleg, spuse Moody.

Mannering se instală mai confortabil în fotoliu, părând foarte

măgulit de compliment. Da, el părăsise terenurile aurifere, iar acum îi plătea pe alţii ca să lucreze pe parcelele lui contra unui procent din producţie; era originar din Sussex; Hokitika era un loc minunat, însă cu prea puţine fete pentru un oraş atât de mare; lui îi plăceau toate felurile de armonii; pentru construcţia operei se inspirase după Teatrul Adelphi din West End; considera că nimic nu era mai reuşit decât vechiul concept de music-hall, cu cântece şi cină la un loc; nu putea să sufere cârciumile, iar berea slabă îi făcea rău; inundaţiile la Dunstan fuseseră

groaznice – dar groaznice, efectiv; ploaia din Hokitika era greu de suportat; nu obosea niciodată să repete că nu exista nimic mai frumos decât o armonie pentru cvartete, cu vocile ca nişte fire într-o bucată de mătase.

— Splendid, murmură Moody.

Gascoigne nu făcuse nicio mişcare pe toată durata acestui solilocviu, în afară de a învârti necontenit în poală obiectul de argint, cu mâinile lui lungi şi palide, într-un ritm compulsiv; Mannering, la rândul lui, nu dăduse atenţie nicidecum prezenţei funcţionarului şi, de fapt, îşi direcţionase discursul spre un punct situat la aproximativ un metru deasupra capului lui Moody, de parcă nici prezenţa acestuia nu l-ar fi interesat defel.

Într-un târziu, tabloul dramatic care se derula în şoaptă în jurul lor începu să se apropie de un fel de deznodământ, iar sporovăială bărbatului gras conteni brusc. Bărbatul brunet se întoarse la locul lui, aşezându-se în poziţia de dinainte, în stânga lui Moody; Balfour veni după el, aducând două măsuri substanţiale de coniac, îi dădu unul dintre pahare lui Moody, flutură din mână când acesta îi mulţumi şi luă loc.

— Îţi datorez o explicaţie, spuse el, pentru bădărănia cu care te-am descusut adineauri, domnule Moody – nu, nu-i nevoie să

mă contrazici, este întru totul adevărat. Adevărul este... adevărul este... în fine, ca să nu mai lungesc vorba, adevărul, domnule, se cere povestit.

— Dacă ai vrea să ai amabilitatea de a te alătura cercului nostru confidenţial, adăugă Gascoigne, din cealaltă parte a lui Balfour, făcând în mod răutăcios paradă de o falsă politeţe.

Bărbatul brunet se împinse brusc pe marginea fotoliului şi spuse:

— Doreşte careva dintre cei prezenţi să formuleze vreo obiecţie?

Moody privi în jurul lui clipind, dar nimeni nu luă cuvântul.

Balfour mişcă aprobator din cap; mai aşteptă câteva clipe, ca

şi cam ar fi vrut să confirme şi el curtoazia manifestată de celălalt vorbitor, apoi îşi reluă ideea:

— Dă-mi voie să-ţi spun de la bun început că un om a fost omorât, îi zise el lui Moody. Nemernicul ăla al dumitale – Carver, adică; nu merită să-l numesc „căpitan” – el e criminalul, deşi să

fiu al naibii dacă aş putea să-ţi spun cum sau de ce. Pur şi simplu, ştiu asta, la fel de sigur cum văd paharul acela în mâna dumitale. Bun, acum, dacă mi-ai face onoarea de a asculta o parte din istoria acestui ticălos, atunci ai putea... în fine, ai putea, dacă eşti dispus, să ne ajuţi, din poziţia pe care o ai.

— Scuză-mă, domnule, replică Moody, căruia la auzul cuvântului „omor” inima începuse să-i bată foarte iute: poate că

asta avea ceva de-a face cu fantoma de pe Godspeed, în fond. Ce poziţie am eu, mă rog?

— Se referă la faptul că ai cufărul încă la bordul velierului, spuse brunetul. Şi că trebuie să te prezinţi la vamă mâine după-amiază.

Balfour părea vag agasat:

— Hai să nu vorbim despre asta deocamdată, zise el fluturând din mână. Te-aş ruga insistent ca mai întâi să auzi povestirea până la capăt.

— Bineînţeles, voi asculta totul, replică Moody accentuând uşor ultimele cuvinte, ca şi cum ar fi vrut să-l prevină pe interlocutorul lui că nu trebuia să se aştepte la, sau să pretindă, nimic mai mult.

I se păru că zăreşte fugitiv un surâs ironic pe chipul palid al lui Gascoigne, însă în clipa următoare trăsăturile acestuia se înăcriră din nou.

— Sigur că da, sigur că da, zise Balfour sesizând aluzia.

Puse jos paharul cu coniac şi, apropiind palmele, îşi împreună degetele şi le trosni cu putere.

— Bun, atunci. Mă voi strădui, domnule Moody, să te pun la curent cu mobilul acestei adunări.

JUPITER ÎN SĂGETĂTOR