nu te deranjează.
Moody scruta chipul lui Balfour, încercând să desluşească o anumită expresie, pe care, dacă cineva l-ar fi presat, ar fi fost prea jenat să o descrie cu voce tare. Căuta să vadă dacă Balfour nu părea cumva bântuit de vreo viziune înfricoşătoare. Era convins că, dacă mintea acestuia ar fi făcut un salt înapoi în timp, pentru a-şi imagina sau a-şi aminti genul de grozăvie supranaturală pe care Moody o întâlnise pe Godspeed, efectul ar fi fost vizibil pe faţa bărbatului. Dar Balfour părea doar precaut, ca atunci când auzi că îţi bat creditorii la uşă şi începi în gând să
ticluieşti scuze şi metode de eschivare – dar, în rest, nu părea chinuit, nici speriat. Moody avea certitudinea că orice om care ar fi asistat la ceea ce asistase el ar purta amprenta acelui şoc Şi, cu toate astea, Balfour era schimbat; îi apăruseră un nou gen de 2 Bancul de nisip din Hokitika.
şiretenie în alură, un nou gen de acuitate în privire. Moody se simţea învigorat de această transformare. Îşi dădu seama, cu un val de emoţie, că îl subestimase.
— Cred că numele căpitanului era Carver, spuse el răspicat.
Francis Carver, dacă îmi amintesc corect; un om de o forţă
considerabilă, cu un aer abătut şi o cicatrice albă pe obraz. Ei bine, descrierea se potriveşte cu persoana pe care o cunoaşteţi?
— Da, se potriveşte, confirmă Balfour cercetând la rândul lui chipul lui Moody. Sunt foarte curios să ştiu de unde vă
cunoaşteţi, dumneata şi domnul Carver, spuse el după câteva clipe. Dacă nu te deranjează indiscreţia întrebării, bineînţeles.
— Iertaţi-mă, dar nu ne cunoaştem, spuse Moody. Adică, sunt sigur că nici nu m-ar recunoaşte dacă m-ar vedea din nou.
Era decis, în conformitate cu strategia lui, să abordeze întrebările lui Balfour în mod politicos şi fără rezerve; procedând astfel, avea dreptul să pretindă şi el nişte răspunsuri la întrebările lui. Talentul lui Moody în arta diplomaţiei nu era deloc neglijabil. În copilărie, ştiuse instinctiv că era întotdeauna preferabil să spui o jumătate de adevăr, dar cu un aer binevoitor, decât să spui tot adevărul, însă de o manieră defensivă. Impresia de cooperare era foarte profitabilă, fie numai şi pentru că
impunea o reciprocitate: mă port frumos, te porţi frumos. Nu mai privi în jur din nou, ci continuă să-şi ţină ochii larg deschişi şi faţa senină, adresându-i-se doar lui Balfour, de parcă cei unsprezece indivizi de pe margine, care se holbau la el, nu l-ar fi interesat câtuşi de puţin.
— În cazul ăsta, spunea Balfour, mă voi hazarda să ghicesc că ţi-ai cumpărat biletul de la ofiţerul secund al navei.
— Da, domnule, a băgat banii direct în buzunar.
— Ai avut un aranjament special cu omul?
— Combinaţia fusese pusă la cale de echipaj, cu consimţământul comandantului, replică Moody. O modalitate relativ simplă de a scoate un ban în plus, presupun. Nu mai exista niciun fel de cuşetă – ţi se repartiza un culcuş sub punte, cu instrucţiunea să fii vigilent şi să nu le stai în cale. Nu erau nicidecum nişte condiţii ideale, desigur, însă împrejurările mă
obligau să plec imediat din Dunedin, după cum ştiţi, iar Godspeed era singura plecare prevăzută pentru ziua în care voiam eu să mă îmbarc. Nu l-am cunoscut pe ofiţerul secund, până la învoiala noastră, la fel cum nu-i cunoşteam pe pasageri şi nici pe membrii echipajului.
— Câţi pasageri au urcat la bord conform acestui
aranjament?
— Opt, răspunse Moody punându-şi trabucul în gură şi uitându-se drept în ochii lui Balfour.
Balfour nu pregetă să îl descoasă şi mai mult:
— Asta înseamnă dumneata şi încă şapte? Opt în total?
Moody ocoli un răspuns direct.
— Lista pasagerilor va fi publicată în ziarul de luni; evident, puteţi să o examinaţi şi dumneavoastră, zise el cu o expresie cumva contrariată, ca şi cum ar fi vrut să sugereze că această
dorinţă de a se edifica, manifestată de Balfour, nu era doar inutilă, ci şi deplasată. Apoi, mai adăugă: Numele meu real, bineînţeles, nu va apărea acolo. Am călătorit sub numele de Philip de Lacy, acesta fiind omul ale cărui acte le-am cumpărat la Dunedin. Walter Moody, în evidenţele autorităţilor, se află în prezent undeva în Pacificul de Sud – navigând spre est, presupun, către Capul Horn.
Chipul lui Balfour avea în continuare o expresie rece.
— Permite-mi, te rog, să te mai întreb un lucru, zise el. Aş
vrea să ştiu doar dacă ai avut motive să îţi formezi o părere bună
sau proastă despre el. La domnul Carver mă refer.
— Nu sunt sigur că vă pot răspunde corect, zise Moody.
Opinia mea se bazează doar pe bănuieli şi zvonuri. Cred că
individul a fost cumva constrâns să plece din Dunedin, din moment ce era nerăbdător să ridice ancora, în ciuda prognozei unei furtuni apropiate, însă n-am niciun fel de idee ce ar fi putut determina aceasta grabă a lui. Nu am făcut cunoştinţă cu el şi l-am văzut doar de la distanţă, în timpul voiajului, iar atunci doar arareori, fiindcă a stat în cabina lui o bună parte din timp.
După cum vedeţi, părerea mea nu valorează prea mult. Şi totuşi...
— Şi totuşi... zise Balfour dându-i ghes să continue, atunci când Moody se oprise.
— Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, domnule, zise acesta întorcându-se complet cu faţa spre interlocutorul lui, în timp ce eram la bord, am descoperit anumite detalii despre încărcătura velierului, care m-au făcut să am dubii că misiunea vasului ar fi fost dintre cele cinstite. De un lucru sunt sigur însă: nu mi-aş
dori niciodată să îmi fac un duşman din domnul Carver, dacă îmi stă în putere să evit acest lucru.
Bărbatul brunet din stânga lui Moody se crispase.
— Ziceai că ai descoperit ceva în încărcătura vasului? intră el în vorbă, înclinându-se în faţă.
„Aha!” îşi zise Moody. „Acum e momentul să profit de avantaj!” Se întoarse să se adreseze noului vorbitor.
— Iertaţi-mă dacă voi pregeta să vă dau amănunte, spuse el.
