Dar nu s-a întâmplat nimic.

La o distanţă de circa un an, asta înseamnă cam acum un an, în februarie sau în martie, primesc o scrisoare prin poştă.

Este o chitanţă pe un an de la Danforth Shipping şi e completată

pe numele meu.

— Danforth? Jem Danforth?

— Întocmai, confirmă Lauderback. Eu n-am expediat niciodată nimic prin Danforth – în niciun caz lucruri personale –, însă îl cunosc, bineînţeles; închiriază o parte din cala velierului Godspeed pentru mărfuri.

— La fel şi pe Virtue, ocazional.

— Da, ocazional, pe Virtue, de asemenea. Perfect: mă apuc să

examinez chitanţa. Constat că figurează acolo un transport efectuat în mod repetat, cu Godspeed, pe ruta prin Marea Tasmaniei, sub numele de Lauderback. Numele meu. Iarăşi şi iarăşi, pe traseul vasului prin Marea Tasmaniei spre Coasta de Vest, la fiecare voiaj, apare acolo: expeditor Danforth, cărăuş

Godspeed, comandant James Raxworthy, un colet cu lucruri personale, mărime standard, achitat integral de Alistair Lauderback. Eu, adică. Crede-mă, mi-a îngheţat sângele în vene.

Numele meu, scris atât de clar; coloana aceea de cifre, de sus până jos. Suma datorată era zero lire. Nimic extraordinar. În fiecare lună, contravaloarea fusese plătită cu bani peşin, aşa cum indica şi documentul primit. Cineva regizase toată această

tărăşenie folosind numele meu, plătind şi bani grei, pe deasupra.

Am aruncat rapid o privire asupra finanţelor mele: nu-mi lipsea niciun ban, şi oricum nimic de anvergura unei sume de optzeci-nouăzeci de lire, costuri de transport. Aş fi remarcat orice scurgere lentă de fonduri, indiferent de unde venea. Nu. Mi se cocea ceva, era clar.

Imediat ce am avut posibilitatea, am plecat la Dunedin, ca să

mă ocup personal de problemă. Era în aprilie, parcă. Mai, poate.

Cândva la începutul toamnei. În fine, când am ajuns la Dunedin,

de cum am pus piciorul pe ţărm, m-am dus direct spre Godspeed. Barcul era ancorat lângă chei, cu pasarela coborâtă; am urcat la bord, dar nu era nici ţipenie. Intenţionam să discut cu Raxworthy, bineînţeles, dar nu l-am găsit pe nicăieri. În teugă, am dat peste Wells.

— Carver.

— Da, Carver, adică. Era singur. Ţinea un fluier de poliţist într-o mână şi un pistol în cealaltă. Îmi spune că poate sufla în fluier în orice clipă. Căpitănia portului este la cincizeci de metri de locul unde stăm noi şi trapa este larg deschisă. Nu scot niciun cuvânt. Îmi spune că în cala velierului se află o ladă de transport, pe care scrie numele meu, plus un întreg circuit de documente, care leagă numele meu de acea expediere făcută în fiecare lună

din anul trecut. Totul legal, totul consemnat în jurnalul de bord.

În ochii legii, eu am plătit acest gen de transport timp de un an, dus-întors de la Melbourne, dus-întors, dus-întors, şi nimic din ce-aş invoca eu nu poate infirma acest fapt. Perfect, dar ce-i înăuntru? întreb eu. Haine de damă, zice el. Rochii. Un maldăr de veşminte elegante. Dar de ce rochii? întreb eu. Tipul scoate un zâmbet oribil şi zice: păi, se poate, domnule Lauderback, să uitaţi că dumneavoastră aţi comandant să fie trimise de la Melbourne rochii după ultimele tendinţe ale modei, în fiecare lună, timp de un an? Aţi ţinut-o ca-n puf pe frumoasa dumneavoastră metresă, Lydia Wells, iar totul este în scripte, fără discuţie. De fiecare dată

când cufărul ajunge la Melbourne, este trimis direct la o croitorie de pe strada Bourke – cea mai bună casă de modă, înţelegeţi – şi de fiecare dată când pleacă de-acolo e ticsit cu cele mai fine confecţii ce se pot cumpăra pe această parte a mapamondului.

Dumneavoastră, domnule Lauderback, sunteţi un om foarte generos.

Vocea lui Lauderback căpătase un ton amar.

— Dar cum se face că această ladă de transport a ajuns să fie înregistrată pe numele meu, îl întreb eu, la care el începe să râdă

copios. Îmi spune că toate hahalerele de turnători din Dunedin o cunosc pe Lydia Wells şi ştiu perfect cu ce se ocupă ea ca să-şi câştige existenţa. Tot ce-a trebuit ea să facă a fost să-i spună

bătrânului Jem Danforth că eu o ţineam în puf şi o răsfăţăm cu lucruri alese, însă rugămintea ei era ca el să nu pomenească

nimănui numele ei în legătură cu asta, din respect pentru amărâta aia de nevastă-mea! Tipul o crede. Înregistrează

transportul pe numele meu. Ea a plătit cash, spunând că banii erau de la mine, iar mie nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt.

Gândindu-se că sunt discreţi, îţi dai seama; gândindu-se, fir-ar să fie, că îmi fac mie o mare favoare nemanifestându-şi dezaprobarea lor aspră de buni creştini. Dar asta nu-i nici jumătate din toată afacerea. Hainele de damă nu sunt nici jumătate din ceea ce e la mijloc aici, fir-ar să fie. De data asta, spune el, în afară de rochii, în cufăr mai este ceva. Îl întreb ce. O

avere furată, spune el, şi toată din aur pur. Furată de la cine?

întreb eu. Furată de la dumneavoastră, de fapt, răspunde el, şi chiar de către soţia mea, Lydia Wells; şi pe urmă râde, fiindcă

bineînţeles că asta-i o minciună: sunt în cârdăşie aici amândoi, e limpede. Păi, ce face el cu o avere frumoasă din aur pur, îl întreb eu, şi el îmi spune că are un lot aurifer înspre Dunstan, mai sus.

A fost declarat? zic eu, şi el spune nu. Nedeclarat înseamnă

neimpozitat, ceea ce înseamnă că acest transport constituie o încălcare a legii sau, cel puţin, va fi o încălcare a legii dacă barcul Godspeed pleacă pe mare conform programului, odată cu mareea de a doua zi. Bun, acum, acolo în teugă Carver mă lasă să mă

gândesc la toate astea câteva clipe. Încerc să mă gândesc cum arată situaţia văzută de deasupra. Arată ca şi cum eu aş fi uneltit pe la spatele soţului o bucată lungă de timp, ca să îi ademenesc nevasta să devină amanta mea. Există dovezi în acest sens. Arată

ca şi cum eu aş fi furat o avere frumoasă de la omul acesta, iar acum aş intenţiona să expediez aurul peste mare, pe alte ţărmuri. Arată ca şi cum eu aş fi regizat întreaga afacere, pentru a-l aduce pe el la faliment şi a-l distruge. Or, asta înseamnă

adulter, hoţie şi chiar uneltire, incontestabil, însă adevărata hibă

este că aurul a rămas nedeclarat. Risc să fiu acuzat de tentativă

de eludare a autorităţilor vamale, evaziune fiscală, trafic ilegal, toate astea la un loc. Mă aşteaptă o sentinţă de închisoare pe viaţă – iar mie nu mi-a mai rămas mult din viaţă, Thomas. Nu mi-a mai rămas mult din viaţă. Aşa că îl întreb ce vrea de fapt şi, într-un final, tipul dă cărţile pe faţă. Vrea velierul.

— E deja marinar angajat pe vas în faza asta?

— Da. Munceşte sub comanda lui Raxworthy şi vrea ca Raxworthy să dispară. A pus totul la cale: cum o să-l concediez pe Raxworthy chiar din acea seară, cum o să anulez contractele de muncă pentru tot echipajul şi cum o să semnez că îi vând lui corabia, liberă de orice obligaţii şi datorii. Or, asta este o insultă, înţelegi. Râd. Spun nu. Dar tipul are afurisitul ăla de fluier şi se preface că vrea să îl cheme pe căpitanul portului.

— Nu i-ai cerut să-ţi arate aurul din ladă? spuse Balfour. De unde ştiai că nu te minte?

— Bineînţeles că i-am cerut să mi-l arate, zise Lauderback.

S-a făcut şi asta. O, îşi pregătise toate argumentele cu grijă, nu pot să nu recunosc asta! Erau cinci rochii în cufăr. Fiecare în pas cu moda, conform spuselor lui, direct de la croitoria din Melbourne, înţelegi. Dar stai să vezi! Să nu-ţi închipui că aurul zăcea liber prin ladă, pe sub haine. Fusese însăilat cu grijă chiar în cusăturile rochiilor. Lydia făcuse asta, neîndoielnic: era foarte iscusită la lucrul de mână. Nici n-ai fi bănuit ce era acolo, până

nu ridicai rochiile şi nu simţeai cât de greu atârnau. Însă un vameş nu avea de ce să se obosească să facă asta, înţelegi, exceptând doar cazul în care era mituit special şi instruit dinainte unde să caute. Când deschideai lada, chiar şi dacă

scotoceai înăuntru, nu vedeai decât haine de damă, nimic altceva. Da, era un plan foarte ingenios.

— Dă-mi voie să mă lămuresc un pic, spuse Balfour. Dacă

barcul ar fi plecat pe mare conform programului...

— Atunci Carver ar fi găsit din întâmplare cufărul în cală, comportându-se ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată. Ar fi venit cu el la Raxworthy, prefăcându-se indignat şi îndurerat şi mai ştiu eu cum. Acolo erau rochiile nevesti-sii, în fond, iar numele meu figura pe documente. Ar fi cerut să fiu dat pe mâna justiţiei, sub acuzaţia de furt, adulter şi încălcare a legii. Godspeed n-ar mai fi părăsit portul, vasul ar fi fost întors din drum înainte de a fi apucat să iasă din radă. Pe urmă, poliţia ar fi venit să mă