— Asta-i încă o mirază asupra ta, poate, remarcă Balfour.
— La ce te referi?
— E încă o conexiune acum – la corabie mă refer – între voi doi.
Lauderback reflectă la asta câteva clipe, părând foarte abătut.
— Da, spuse el. Dar ce-aş fi putut să fac? Mă avea la mână.
Balfour simţi subit un val de compasiune pentru politician şi îi păru rău că fusese aşa de urâcios înainte.
— Da, zise el mai blajin. Te avea la mână.
— După aceea, continuă Lauderback, nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic Eu m-am întors în Canterbury. Aşteptam.
M-am tot gândit la păcătoasa aia de mirază, până am crezut că o să fac atac de cord. Mărturisesc că speram în sinea mea că poate Carver va fi omorât, că ucigaşul ăla va pune mâna pe el, iar eu aş
putea în felul ăsta să-i aflu numele înainte să vină să-mi facă de petrecanie şi mie. Citeam Otago Witness în fiecare zi, nădăjduind să văd numele nemernicului printre cei morţi. Doamne iartă-mă.
Dar nu s-a întâmplat nimic.
La o distanţă de circa un an, asta înseamnă cam acum un an, în februarie sau în martie, primesc o scrisoare prin poştă.
Este o chitanţă pe un an de la Danforth Shipping şi e completată
pe numele meu.
— Danforth? Jem Danforth?
— Întocmai, confirmă Lauderback. Eu n-am expediat niciodată nimic prin Danforth – în niciun caz lucruri personale –, însă îl cunosc, bineînţeles; închiriază o parte din cala velierului Godspeed pentru mărfuri.
— La fel şi pe Virtue, ocazional.
— Da, ocazional, pe Virtue, de asemenea. Perfect: mă apuc să
examinez chitanţa. Constat că figurează acolo un transport efectuat în mod repetat, cu Godspeed, pe ruta prin Marea Tasmaniei, sub numele de Lauderback. Numele meu. Iarăşi şi iarăşi, pe traseul vasului prin Marea Tasmaniei spre Coasta de Vest, la fiecare voiaj, apare acolo: expeditor Danforth, cărăuş
Godspeed, comandant James Raxworthy, un colet cu lucruri personale, mărime standard, achitat integral de Alistair Lauderback. Eu, adică. Crede-mă, mi-a îngheţat sângele în vene.
Numele meu, scris atât de clar; coloana aceea de cifre, de sus până jos. Suma datorată era zero lire. Nimic extraordinar. În fiecare lună, contravaloarea fusese plătită cu bani peşin, aşa cum indica şi documentul primit. Cineva regizase toată această
tărăşenie folosind numele meu, plătind şi bani grei, pe deasupra.
Am aruncat rapid o privire asupra finanţelor mele: nu-mi lipsea niciun ban, şi oricum nimic de anvergura unei sume de optzeci-nouăzeci de lire, costuri de transport. Aş fi remarcat orice scurgere lentă de fonduri, indiferent de unde venea. Nu. Mi se cocea ceva, era clar.
Imediat ce am avut posibilitatea, am plecat la Dunedin, ca să
mă ocup personal de problemă. Era în aprilie, parcă. Mai, poate.
Cândva la începutul toamnei. În fine, când am ajuns la Dunedin,
de cum am pus piciorul pe ţărm, m-am dus direct spre Godspeed. Barcul era ancorat lângă chei, cu pasarela coborâtă; am urcat la bord, dar nu era nici ţipenie. Intenţionam să discut cu Raxworthy, bineînţeles, dar nu l-am găsit pe nicăieri. În teugă, am dat peste Wells.
— Carver.
— Da, Carver, adică. Era singur. Ţinea un fluier de poliţist într-o mână şi un pistol în cealaltă. Îmi spune că poate sufla în fluier în orice clipă. Căpitănia portului este la cincizeci de metri de locul unde stăm noi şi trapa este larg deschisă. Nu scot niciun cuvânt. Îmi spune că în cala velierului se află o ladă de transport, pe care scrie numele meu, plus un întreg circuit de documente, care leagă numele meu de acea expediere făcută în fiecare lună
din anul trecut. Totul legal, totul consemnat în jurnalul de bord.
În ochii legii, eu am plătit acest gen de transport timp de un an, dus-întors de la Melbourne, dus-întors, dus-întors, şi nimic din ce-aş invoca eu nu poate infirma acest fapt. Perfect, dar ce-i înăuntru? întreb eu. Haine de damă, zice el. Rochii. Un maldăr de veşminte elegante. Dar de ce rochii? întreb eu. Tipul scoate un zâmbet oribil şi zice: păi, se poate, domnule Lauderback, să uitaţi că dumneavoastră aţi comandant să fie trimise de la Melbourne rochii după ultimele tendinţe ale modei, în fiecare lună, timp de un an? Aţi ţinut-o ca-n puf pe frumoasa dumneavoastră metresă, Lydia Wells, iar totul este în scripte, fără discuţie. De fiecare dată
când cufărul ajunge la Melbourne, este trimis direct la o croitorie de pe strada Bourke – cea mai bună casă de modă, înţelegeţi – şi de fiecare dată când pleacă de-acolo e ticsit cu cele mai fine confecţii ce se pot cumpăra pe această parte a mapamondului.
Dumneavoastră, domnule Lauderback, sunteţi un om foarte generos.
Vocea lui Lauderback căpătase un ton amar.
— Dar cum se face că această ladă de transport a ajuns să fie înregistrată pe numele meu, îl întreb eu, la care el începe să râdă
copios. Îmi spune că toate hahalerele de turnători din Dunedin o cunosc pe Lydia Wells şi ştiu perfect cu ce se ocupă ea ca să-şi câştige existenţa. Tot ce-a trebuit ea să facă a fost să-i spună
bătrânului Jem Danforth că eu o ţineam în puf şi o răsfăţăm cu lucruri alese, însă rugămintea ei era ca el să nu pomenească
nimănui numele ei în legătură cu asta, din respect pentru amărâta aia de nevastă-mea! Tipul o crede. Înregistrează
transportul pe numele meu. Ea a plătit cash, spunând că banii erau de la mine, iar mie nimeni nu mi-a spus niciun cuvânt.
Gândindu-se că sunt discreţi, îţi dai seama; gândindu-se, fir-ar să fie, că îmi fac mie o mare favoare nemanifestându-şi dezaprobarea lor aspră de buni creştini. Dar asta nu-i nici jumătate din toată afacerea. Hainele de damă nu sunt nici jumătate din ceea ce e la mijloc aici, fir-ar să fie. De data asta, spune el, în afară de rochii, în cufăr mai este ceva. Îl întreb ce. O
