— Da, bine, zise Balfour dorindu-şi ca individul să nu mai vorbească în graiul lui. Mare păcat, fir-ar să fie, mare păcat că

s-a întâmplat aşa. Şi acum toată tevatura asta... toată zăpăceala asta, cu averea şi aşa mai departe... şi cu nevastă-sa.

Pândea reacţia lui Tauwhare, zgâindu-se prin ploaie.

— He pounamu kakano rua 10, zise Te Rau Tauwhare.

Cu primele două degete atinse pandantivul atârnat la gât. O

fi vreun talisman de-al lor, se gândi Balfour; toţi purtau aşa ceva, maorii ăştia. Pandantivul de la gâtul lui Tauwhare era aproape de mărimea mâinii lui şi şlefuit strălucitor; era făcut dintr-o piatră

verde închisă la culoare, cu umbre mate de un verde mai deschis, şi era prins de un şnur petrecut în jurul gâtului, astfel încât capătul îngust al teslei stătea sus, în scobitura claviculei bărbatului.

— Ia spune, zise Balfour încercându-şi norocul la nimereală.

Spune-mi şi mie, Ted, tu unde erai când s-a întâmplat? Unde erai tu când Crosbie a murit?

(Spera ca băştinaşul să-i dea eventual un indiciu; poate că

ştia ceva. Nu era bine să pună prea multe întrebări prin oraş, desigur, de teamă să nu trezească suspiciuni, însă cu un maori investigaţiile lui erau mai în siguranţă, bărbatul fiind probabil foarte puţin cunoscut pe aici.)

Te Rau Tauwhare îşi întoarse spre Balfour ochii lui negri, analizându-l atent.

7 „Să vorbească în limba maori”.

8 „Vorbeşte cu mine” (lb. maori).

9 „Odihnească-se în pace” (lb. maori).

10 „O piatră verde are două nuanţe de culoare” (lb. maori).

— Înţelegi întrebarea? spuse Balfour.

— Înţeleg întrebarea, răspunse Tauwhare.

Înţelegea că Balfour întreba de moartea lui Crosbie Wells, şi totuşi omul nu fusese prezent la înmormântare – acel scandalos simulacru de înmormântare, se gândea Tauwhare, cuprins de furie şi scârbă. Înţelegea că Balfour îşi arătase foarte superficial compătimirea, şi nici măcar nu-şi scosese pălăria de pe cap.

Înţelegea că Balfour urmărea să profite în vreun fel, fiindcă avea o privire lacomă, aşa cum au adesea oamenii când văd o şansă

de a căpăta ceva, fără a da nimic în schimb. Da, îşi zicea Tauwhare, înţelegea bine întrebarea.

Te Rau Tauwhare nu împlinise încă treizeci de ani. Era bine făcut şi musculos, stăpân pe sine şi plin de energia viguroasă a tinereţii; fără să pară trufaş, nu arăta totuşi niciodată că era impresionat sau intimidat de un alt om. Avea un soi de aroganţă

profund înrădăcinată, un fundament solid de siguranţă de sine, care nu necesita să se hrănească din dovezi sau explicaţii – căci, deşi avea renume de războinic şi o poziţie onorabilă în tribul său, concepţia lui despre sine nu fusese modelată prin realizările sale.

Pur şi simplu, ştia că frumuseţea lui şi puterea lui nu aveau asemuire; pur şi simplu, ştia că el era mai bun decât majoritatea oamenilor.

Această judecată îl umplea totuşi de anxietate: Tauwhare simţea că lucrul acesta denota un deficit spiritual. Ştia că orice certitudine auto-reflexivă era marca superficialităţii şi că

preţuirea de sine nu simboliza nicidecum o valoare intrinsecă, cu toate astea nu era capabil să se dezbare de această certitudine privind propria-i persoană. Şi lucrul acesta îl îngrijora. Îşi făcea griji că nu era, poate, decât un ornament, o cochilie fără carne, o scoică goală; îşi făcea griji că acea stimă de sine era deşartă. Prin urmare, voia să deprindă tainele vieţii spirituale. Căuta să

asimileze înţelepciunea strămoşilor lui, pentru a învăţa să se pună pe sine însuşi la îndoială. Aşa cum un călugăr caută să se ridice deasupra nevoilor fiziologice ale trupului său, la fel şi Te Rau Tauwhare căuta să se ridice deasupra funcţiilor nedemne ale voinţei lui, numai că un om nu îşi poate domina voinţa fără a o exprima. Tauwhare nu reuşea niciodată să atingă un echilibru între capitularea în faţa impulsurilor şi lupta împotriva lor.

Tribul – iwi – din care făcea parte Tauwhare era Poutini Ngai Tahu, o seminţie care stăpânise cândva întreaga coastă de vest a Insulei de Sud, de la fiordurile abrupte din sud până la palmierii şi plajele cu pietre din nordul îndepărtat. Cu şase ani în urmă,

Coroana cumpărase acest întins ţinut pentru o sumă de trei sute de lire, rezervând pentru Poutini Ngai Tahu doar râul Arahura, porţiuni din malurile acestuia şi o mică parcelă de pământ la Mawhere, gura râului Grey. Pe atunci, negocierile li se păruseră

băştinaşilor nedrepte; acum, după şase ani, ştiau că actul de vânzare fusese o hoţie patentată. Miile şi miile de căutători de aur care năvăliseră de atunci pe coastă îşi cumpăraseră, fiecare, o licenţă de prospector cu o liră bucata şi loturi de teren la un preţ de zece şilingi per acru. Acest profit în sine era considerabil, darămite dacă puneai la socoteală profitul întruchipat de aurul propriu-zis, ascuns în râuri şi amestecat în nisipuri, a cărui valoare era colosală, şi de aceea nu se putea estima încă o cifră

globală. De fiecare dată când se gândea la bogăţia pe care poporul lui se cuvenea să o deţină, Tauwhare simţea un val de mânie în piept, o mânie atât de amară şi de chinuitoare, încât o resimţea ca pe o durere.

Astfel, Coroanei, şi nu tribului Poutini Ngai Tahu, îi plătise Crosbie Wells suma de cincizeci de lire, când cumpărase terenul de o sută de acri, cu relief ondulat, în capătul estic al Văii Arahura – o zonă cu păduri dese de totara, un lemn cu fibră fină

care răspundea bine la cuţit şi rezista la sare şi furtuni. Wells era mulţumit de achiziţia lui. Avea două mari iubiri: munca grea şi recompensa muncii grele – whisky, când putea să-l obţină, şi gin, când nu găsea altceva. Şi-a construit o colibă cu o singură odaie mai sus pe malul râului, a desţelenit o parcelă pentru o grădină

şi s-a apucat să construiască o fabrică de cherestea.

Te Rau Tauwhare călătorea relativ frecvent prin Valea Arahura, fiindcă era căutător de pounamu 11 , iar râul Arahura era plin cu acea comoară: pietre netede, lăptoase-cenuşii, care, când le despicai, dădeau la iveală un miez verde sticlos, mai tare decât oţelul. Era un cioplitor priceput, ba chiar excelent, spuneau unii, însă adevăratul şi neasemuitul lui talent consta în extragerea pietrei din albia râului. Pe cât de ternă şi de comună era pounamu în exterior, pe atât de strălucitoare şi iridescentă era în interior; Tauwhare, cu ochiul lui experimentat, nu avea nevoie să

scrijelească sau să despice pietrele pe malul râului, ci le căra intacte la Mawhera, ca să fie binecuvântate şi sparte acolo în mod solemn.

Terenul cumpărat de Crosbie Wells se învecina cu ţinutul tribului Poutini Ngai Tahu, sau, mai bine zis, se învecina cu acea 11 Piatră verde, nefrit, jad din Noua Zeelandi (lb. maori).

parte din ţinutul la care Poutini Ngai Tahu fusese nevoit să se limiteze. În orice caz, cert este că nu a trebuit să treacă prea mult timp ca Te Rau Tauwhare să îl întâlnească pe Crosbie Wells, fiind atras de zgomotul toporului lui Wells, care răsuna prin toată

valea când acesta spărgea lemne pentru foc. Relaţia lor a debutat cordial, iar întâlnirile au devenit frecvente; cu timpul, Tauwhare a început să poposească la coliba lui Crosbie Wells de fiecare dată când se afla prin apropiere. Wells, la rândul lui, s-a dovedit a fi un discipol entuziast al vieţii şi înţelepciunii populare maori, aşa încât vizitele lui Tauwhare au devenit o tradiţie.

Te Rau Tauwhare savura orice prilej de a-i edifica pe alţii în privinţa trăsăturilor lui definitorii, mai ales atunci când auditoriul admira măgulitor acele aspecte ale personalităţii lui asupra cărora, în sinea lui, el nutrea profunde dubii: mai precis, mauri- ul12 său, spiritul, religia şi adâncul fiinţei sale. Pe parcursul lunilor următoare, Crosbie Wells l-a descusut insistent pe Tauwhare în privinţa convingerilor lui ca om, ca băştinaş

maori şi, mai exact, ca băştinaş maori din tribul Ngai Tahu. I-a mărturisit că Tauwhare era primul neeuropean cu care vorbise vreodată; curiozitatea lui, astfel manifestată, se dovedea nesăţioasă. Tauwhare, trebuie spus, nu a aflat mare lucru despre Crosbie Wells în tot acest răstimp; rar se întâmpla ca acesta să

vorbească despre trecutul său, şi nici lui Tauwhare nu-i stătea în fire să pună prea multe întrebări. Totuşi, îl considera pe Crosbie Wells drept un spirit îngemănat, lucru pe care i-l spunea adesea, căci, asemenea tuturor persoanelor esenţialmente încrezătoare în forţele proprii, Tauwhare era foarte fericit să se poată compara cu alţii, socotind toate aceste comparaţii drept nişte complimente pornite din suflet.

În dimineaţa de după moartea lui Crosbie Wells, Tauwhare a venit la coliba acestuia, aducându-i în dar merinde, cum era obiceiul lor – el furniza carnea, iar Wells rachiul, un aranjament mulţumitor pentru amândoi. În spaţiul desţelenit din faţa colibei lui Wells, a dat peste o căruţă care se pregătea de plecare. Cel care ţinea hăţurile în mână era medicul din Hokitika, doctorul Gillies; lângă el şedea capelanul închisorii, Cowell Devlin.

Tauwhare nu îl cunoştea pe niciunul dintre cei doi bărbaţi, însă

când privirea lui s-a mutat spre căruţa propriu-zisă, a zărit acolo două cizme foarte cunoscute şi, sub o pătură pliată, o formă

foarte familiară. Tauwhare a scos un ţipăt şi a scăpat pe jos 12 Principiul vieţii, forţa vitală (lb. maori).

mâncarea, şocat; capelanul, făcându-i-se milă de el, i-a sugerat să însoţească, dacă dorea, cadavrul prietenului său până la Hokitika, unde avea să fie pregătit pentru înmormântare, urmând ca apoi să fie îngropat. Nu exista loc pentru Tauwhare pe capra căruţei, dar dacă voia, putea să stea pe cârligul din spate, cu condiţia să aibă grijă să nu-şi prindă picioarele în roţi.

Hotelierii şi prăvăliaşii ieşiseră la uşă pe strada Revell, când căruţa a intrat hurducăindu-se în Hokitika şi a cotit pe strada principală. Unii au făcut câţiva paşi în faţă ca să vadă mai bine, uitându-se lung la Te Rau Tauwhare, care se holba în gol, cu o figură inexpresivă, apatic. Ţinea o mână ca o brăţară largă pe glezna lui Wells. Trupul mortului se hâţâna şi se zdruncina la fiecare hurducătură a căruţei. Când au ajuns la Tabăra Poliţiei.

Tauwhare nu s-a mişcat de la locul lui. A rămas să aştepte, ţinând în continuare mâna pe glezna lui Wells, în timp ce ceilalţi bărbaţi se consultau.

Dogarul din Hokitika fusese de acord să înjghebe până la înmormântare un coşciug de brad şi să meşterească din lemn un mic monument funerar, rotunjit pe margini, pe care să scrie cu vopsea numele lui Crosbie Wells şi cele două date care i-au marcat viaţa. (Nimeni nu ştia exact anul naşterii defunctului, însă anul 1809 fusese înscris cu cerneală pe pagina goală de la începutul Bibliei lui: aceasta era o dată plauzibilă a naşterii, fiindcă l-ar fi plasat pe Crosbie Wells la etatea de cincizeci şi şapte de ani, aşa că aceasta era data pe care dogarul urma să o menţioneze pe monumentul funerar din lemn al mortului.) Totuşi, până ce aceste două comenzi aveau să fie onorate şi până