Drake era un individ jegos, fonfănit şi cam prostănac; auzindu-i numele, nu te gândeai nicidecum la eroul naval, ci la răţoiul de rând, o specie cu care semăna leit. Şi-a cărat prizoniera în închisoare, purtând-o pe un umăr, cu capul în jos, şi a depus-o fără prea multe fasoane direct pe podea. Apoi a raportat fonfănit că târfa săvârşise ori o crimă împotriva societăţii, ori o crimă

împotriva lui Dumnezeu; fusese găsită într-o postură de o asemenea abjectă inconştienţă, încât distincţia dintre o gravă

stare de intoxicare sau o deliberată vătămare de sine nu putea fi făcută, însă el spera (ducând două degete la pălărie) că nişte ceasuri bune la închisoare ar putea ajuta la clarificarea chestiunii. Împinse cu bombeul cizmei în trupul ei leşinat, ca şi cum ar fi vrut să întărească spusele dinainte, şi adăugă că

instrumentul crimei ei era, probabil, opiul. Târfa era dependentă

de narcotice, fiind văzută adesea în public foarte drogată.

Shepard a privit în jos la Anna Wetherell, care îndoia şi încleşta degetele în gol. Devlin, nevrând să intervină necuviincios, aştepta decizia temnicerului, deşi îşi dorea foarte mult să se aşeze în genunchi lângă femeie şi să verifice cu mâinile lui dacă

era grav rănită: îl întrista enorm ideea de sinucidere, considerând că acest gest reprezenta cel mai îngrozitor atac asupra sufletului

pe care l-ar putea face un trup omenesc. Cei trei bărbaţi priveau la târfa de pe jos, iar pentru câteva clipe niciunul nu a spus nimic. Apoi, Drake a mărturisit că, dacă ar fi ca el să dea un verdict final, după părerea lui femeia încercase să comită cea mai atroce dintre crime; oricum, era bine ca temnicerul să aştepte ca femeia să-şi recapete cunoştinţa, ca s-o poată interoga direct.

Shepard a preluat trupul inert al domnişoarei Wetherell, aşa cum era de datoria lui, proptind-o de perete şi punându-i cătuşe.

S-a asigurat că femeia putea respira şi că acest proces fiziologic se desfăşură relativ bine; apoi, s-a uitat la ceasul său de buzunar, remarcând cu voce tare că se făcuse foarte târziu.

Devlin a înţeles aluzia şi şi-a pus pălăria şi haina, dar înainte de a părăsi închisoarea a aruncat o privire îndurerată peste umăr.

Şi-ar fi dorit ca fata să fie aşezată într-o poziţie mai confortabilă.

Însă temnicerul îi spunea noapte bună, iar în următorul moment uşa a fost închisă şi ferecată în urma lui.

Când Devlin a revenit la Tabăra Poliţiei devreme a doua zi dimineaţă, Anna Wetherell era încă fără simţire; capul îi atârna lateral, cu gura uşor căscată. Avea o vânătaie violacee la tâmplă, iar umărul obrazului era tumefiat urât: căzuse sau fusese bătută? Devlin nu a avut timp să investigheze totuşi sau să

încerce să obţină de la temnicer mai multe informaţii despre împrejurările arestării fetei: se aflase că un om murise în acea noapte, iar Devlin era rugat să îl însoţească pe doctor în Valea Arahura, pentru a asista la preluarea rămăşiţelor pământeşti ale defunctului şi, eventual, pentru a rosti câteva rugăciuni la căpătâiul acestuia. Numele mortului, l-a informat Shepard, era Crosbie Wells. Potrivit spuselor lui Shepard, omul murise liniştit, de bătrâneţe, infirmitate şi băutură; nu exista niciun motiv, în această etapă, de a bănui vreun act de omucidere. Wells trăise ca un pustnic, i-a mai spus Shepard. Nimeni nu îl va pomeni drept un om bun sau un om rău, fiindcă puţini îl cunoşteau şi nu avea familie.

Capelanul şi doctorul s-au îndreptat spre nord, lăsând plaja în urmă, iar când au ajuns la gurile râului Arahura, au pornit spre centrul insulei. Coliba lui Wells, situată cam la cinci sau şase kilometri în amonte, era o construcţie rudimentară – o cutie de scânduri sub un acoperiş de tablă înclinat, deşi Crosbie Wells îşi permisese luxul unei ferestre cu geam, montată pe latura nordică a casei. Coliba era perfect vizibilă de pe drumul care ducea la Christchurch, deoarece fusese clădită la vreo şase metri deasupra malului apei şi era înconjurată de o parcelă de pământ

desţelenit.

Una peste alta, locuinţa lăsa impresia unui loc foarte izolat, mai ales acum, după ce cadavrul omului fusese înfăşurat în pături şi scos din cameră. Orice lucru pe care puneai mâna era lipicios şi îmbâcsit de praf. Sulul gros de la capul patului avea pete îngălbenite, perna era presărată cu puncte de mucegai. O

bucată de şuncă, atârnată de o grindă, era complet scorojită, încât dispăruse de pe ea orice urmă de grăsime. Damigene de băutură goale erau înşirate de jur împrejurul pereţilor. Sticla de pe masa defunctului era şi ea goală, ceea ce lăsa să se presupună

că ultimul gest al pustnicului fusese să soarbă băutura până la fund, să-şi pună capul pe braţe şi să adoarmă. În casă persista un miros de animal – mirosul singurătăţii, şi-a zis Devlin cu compătimire. Aşezându-se în genunchi în faţa sobei, a tras afară

cenuşarul, intenţionând să facă focul, ca să îndepărteze cumva miasma aceea de mort din odaie, şi în clipa aceea a zărit o bucată

de hârtie rămasă agăţată între grătar şi fundul cenuşarului. Se părea că cineva (Wells, probabil) încercase să ardă documentul, dar închisese uşiţa sobei înainte ca hârtia să fie cuprinsă de flăcări; documentul luase foc doar pe margine, după care căzuse printre fantele focarului în sertăraşul cenuşarului de dedesubt, aşa că nu era decât foarte puţin ars. Devlin l-a tras afară şi l-a scuturat de cenuşă. Era încă lizibil.

În această zi de 11 octombrie 1865, o sumă de două mii delire urmează să îi fie dată DOMNIŞOAREI ANNA WETHERELL,domiciliată anterior în New South Wales, de către DL EMERY

STAINES, domiciliat anterior în New South Wales, aşa cumatestă DL CROSBIE WELLS, în calitate de martor şi arbitru.

Lângă numele lui Wells era o semnătură tremurată, dar lângă

numele celuilalt bărbat, doar un spaţiu gol. Devlin îşi arcui sprâncenele mirat. Documentul nu era, prin urmare, valabil, întrucât martorul se iscălise înainte de semnatarul principal, iar semnatarul principal nu se iscălise deloc.

Devlin şi-a amintit atunci de ce îi suna cunoscut numele Anna Wetherell: aceasta era târfa care fusese băgată la închisoare în seara precedentă, foarte târziu, drogată cu opiu. A rămas nemişcat câteva clipe, încruntându-se, apoi a împăturit brusc actul şi l-a vârât printre nasturii de la cămaşă, lipit de piept. A continuat apoi să pregătească focul. Imediat, a venit înăuntru şi doctorul (hrănise caii) şi cei doi bărbaţi s-au aşezat

să bea o cană cu ceai, privind afară pe geamul ferestrei, dincolo de râu, spre munţii acoperiţi de nori în depărtare. Afară, caii clefăiau din traistele lor şi tropăiau din copite; pe platforma căruţei, pătura în care era învelit trupul lui Wells se acoperea cu o peliculă de mărgeluţe argintii de la ploaie.

Cowell Devlin nu prea putea să-şi explice impulsul de a ascunde de ochii doctorului Gillies acel act de donaţie. Poate, şi-a zis, atmosfera de reculegere din casa defunctului îl îndemnase să

procedeze aşa. Poate, trecând sub tăcere descoperirea documentului, crezuse că dădea dovadă de respect. Poate curiozitatea îi fusese stârnită de numele Anna Wetherell – femeia care încercase să se sinucidă, găsită fără simţire pe drumul spre Christchurch –, şi dosise hârtia din dorinţa nemărturisită de a o proteja. Capelanul medita la aceste posibilităţi, în timp ce îşi bea ceaiul. Nu vorbea cu doctorul, care tăcea şi el. Când au terminat, au spălat cănile, au stins focul au închis uşa şi s-au urcat înapoi în căruţă, pentru a-şi transporta jalnica încărcătură înapoi la Tabăra Poliţiei din Hokitika, unde urma să se efectueze o autopsie a rămăşiţelor pământeşti ale mortului.

Era caracteristic pentru Cowell Devlin să nu găsească o motivaţie precisă pentru o faptă de o integritate discutabilă şi să

cultive, în schimb, un fel de confuzie visătoare în privinţa motivaţiilor lui, în general. Era, de asemenea, tipic pentru el să

nu se considere obligat în vreun fel să mărturisească această

faptă – nici imediat şi nici în cele paisprezece zile care au urmat, fiindcă abia în seara de 27 ianuarie, adică după două săptămâni, s-a încumetat să arate cuiva actul de donaţie pe care îl şterpelise.

Devlin se credea un om virtuos, iar această părere despre sine rămânea imbatabilă, indiferent de adversităţi. Ori de câte ori se purta urât, sau îndoielnic, se descotorosea, pur şi simplu, de acea amintire, întorcându-şi mintea spre altceva. Pe drumul de întoarcere spre Hokitika, a ţinut documentul lipit de piept, cu palma aşezată peste cămaşă. Singurele lui cuvinte au fost o remarcă despre forţa talazurilor, care se rostogoleau înspumate, spărgându-se la mal, lângă ei. Doctorul n-a vorbit deloc. După ce au ajuns la Tabăra Poliţiei şi au cărat înăuntru cadavrul lui Crosbie Wells, Devlin s-a gândit într-adevăr, fără tragere de inimă, dacă să îi spună lui Shepard despre actul găsit. Însă

atenţia i-a fost abătută de un nou incident, iar ocazia s-a pierdut.

Din câte se părea, Anna Wetherell începea să-şi revină.

Ochii îi palpitau sub pleoape, îşi mişca limba prin gură şi scotea un murmur stins. Febra i se domolise, probabil, fiindcă

avea broboane de transpiraţie pe frunte şi pe nas, iar mătasea oranj a rochiei se făcuse maronie în jurul gâtului şi la subsuori.

Devlin s-a lăsat în genunchi în faţa ei. I-a prins mâinile între palme – avea pielea moale, rece la atingere – şi a strigat-o pe soţia lui Shepard, cerându-i nişte apă.

Când fata s-a dezmeticit în cele din urmă, arăta de parcă se sculase din morţi. Capul i s-a dus spre spate şi pupilele i-au revenit în poziţie normală; a scos un fel de hârâit gutural. Părea să fi înţeles unde se afla, însă era complet răvăşită de efectele devastatoare ale opiului; în mod evident, nu avea putere nici măcar să-şi exprime uimirea. Cu un gest vlăguit, şi-a retras mâinile din strânsoarea palmelor lui Devlin, iar el s-a îndepărtat puţin. A observat că fata şi-a pus imediat mâinile în jurul corsetului, de parcă ar fi înţepat-o cineva în burtă, şi-a zis el, şi încerca astfel să astupe rana. Capelanul îi vorbea, dar ea nu reacţiona, iar în scurt timp a închis ochii din nou şi a adormit la loc. Un scandal a izbucnit în alt colţ al închisorii, iar Devlin a fost chemat să calmeze spiritele, această îndatorire, plus altele care ţineau de funcţia lui, solicitându-i atenţia pe toată durata după-amiezii.

La sfârşitul zilei, funcţionarul judecătoresc a venit de la tribunal ca să încaseze cauţiunea de la răufăcătorii care puteau aduna suma necesară. Auzind vocea nou-venitului, domnişoara Wetherell a săltat capul – avea părul jilav şi întunecat din cauza febrei – şi i-a făcut semn să se apropie. (Funcţionarul era şi el o figură nouă în oraş, un ins zvelt şi foarte fercheş; Gascoigne era numele lui.) Târfa a extras câteva monede dintre balenele deplorabile ale corsetului şi le-a îndesat în palma desfăcută a funcţionarului, una câte una. Dârdâia vizibil şi părea foarte umilită. Cauţiunea a fost înregistrată şi acceptată, iar comandantul Shepard a fost obligat atunci să o elibereze, ceea ce a şi făcut prompt. Devlin nu a asistat la audierea ei în instanţă a doua zi, fiindcă primise misiunea de a săpa mormântul pentru răposatul Crosbie Wells. A auzit mai târziu că fata refuzase să se apere şi că plătise amenda fixată împotriva ei, fără să comenteze.

A doua zi după înmormântare, în coliba lui Crosbie Wells a fost descoperită o avere de patru mii de lire – exact de două ori suma specificată în actul de donaţie parţial ars, pe care de atunci Devlin îl ascunsese bine între paginile Bibliei lui, între sfârşitul Vechiului Testament şi începutul Noului Testament. În continuare, Devlin nu a divulgat nimic; în continuare, nu a arătat nimănui documentul. Îşi propunea ca, atunci când Anna

Wetherell avea să se mai întremeze, să-i arate ei bucata aceea de hârtie; deocamdată totuşi, socotea mai prudent să păstreze informaţia doar pentru el.

Acum, în restaurantul Hotelului Palace, Devlin întinse braţul şi îşi puse mâna peste coperta jerpelită a Bibliei lui, pe care nu exista niciun însemn, în afară de o mică cruce de Canterbury, gravată cu auriu în scoarţa de piele. Era un gest protector, deşi nu ştia deocamdată că documentul inserat între file, presat, apocrif, între Maleahi şi Matei, avea să fie de mare importanţă

pentru Thomas Balfour, la fel şi pentru nenumăraţi alţi oameni.

Cu toate astea, Devlin simţea nevoia să îl păstreze aproape de el.

Ştia că documentul – o recunoaştere a unui dar care nu a fost niciodată oferit, un codicil la un testament care nu a fost niciodată făcut – era cumva valoros, iar el nu era dispus să se despartă de hârtie, până nu afla care era cu adevărat valoarea ei.

— Săparea de morminte, spuse Balfour luându-şi gambeta din cuier şi netezindu-i borul între degete. Asta e o treabă despre care va trebui să citeşti.

— Nu cunosc nicio carte pe acest subiect, spuse Devlin.