avere furată, spune el, şi toată din aur pur. Furată de la cine?
întreb eu. Furată de la dumneavoastră, de fapt, răspunde el, şi chiar de către soţia mea, Lydia Wells; şi pe urmă râde, fiindcă
bineînţeles că asta-i o minciună: sunt în cârdăşie aici amândoi, e limpede. Păi, ce face el cu o avere frumoasă din aur pur, îl întreb eu, şi el îmi spune că are un lot aurifer înspre Dunstan, mai sus.
A fost declarat? zic eu, şi el spune nu. Nedeclarat înseamnă
neimpozitat, ceea ce înseamnă că acest transport constituie o încălcare a legii sau, cel puţin, va fi o încălcare a legii dacă barcul Godspeed pleacă pe mare conform programului, odată cu mareea de a doua zi. Bun, acum, acolo în teugă Carver mă lasă să mă
gândesc la toate astea câteva clipe. Încerc să mă gândesc cum arată situaţia văzută de deasupra. Arată ca şi cum eu aş fi uneltit pe la spatele soţului o bucată lungă de timp, ca să îi ademenesc nevasta să devină amanta mea. Există dovezi în acest sens. Arată
ca şi cum eu aş fi furat o avere frumoasă de la omul acesta, iar acum aş intenţiona să expediez aurul peste mare, pe alte ţărmuri. Arată ca şi cum eu aş fi regizat întreaga afacere, pentru a-l aduce pe el la faliment şi a-l distruge. Or, asta înseamnă
adulter, hoţie şi chiar uneltire, incontestabil, însă adevărata hibă
este că aurul a rămas nedeclarat. Risc să fiu acuzat de tentativă
de eludare a autorităţilor vamale, evaziune fiscală, trafic ilegal, toate astea la un loc. Mă aşteaptă o sentinţă de închisoare pe viaţă – iar mie nu mi-a mai rămas mult din viaţă, Thomas. Nu mi-a mai rămas mult din viaţă. Aşa că îl întreb ce vrea de fapt şi, într-un final, tipul dă cărţile pe faţă. Vrea velierul.
— E deja marinar angajat pe vas în faza asta?
— Da. Munceşte sub comanda lui Raxworthy şi vrea ca Raxworthy să dispară. A pus totul la cale: cum o să-l concediez pe Raxworthy chiar din acea seară, cum o să anulez contractele de muncă pentru tot echipajul şi cum o să semnez că îi vând lui corabia, liberă de orice obligaţii şi datorii. Or, asta este o insultă, înţelegi. Râd. Spun nu. Dar tipul are afurisitul ăla de fluier şi se preface că vrea să îl cheme pe căpitanul portului.
— Nu i-ai cerut să-ţi arate aurul din ladă? spuse Balfour. De unde ştiai că nu te minte?
— Bineînţeles că i-am cerut să mi-l arate, zise Lauderback.
S-a făcut şi asta. O, îşi pregătise toate argumentele cu grijă, nu pot să nu recunosc asta! Erau cinci rochii în cufăr. Fiecare în pas cu moda, conform spuselor lui, direct de la croitoria din Melbourne, înţelegi. Dar stai să vezi! Să nu-ţi închipui că aurul zăcea liber prin ladă, pe sub haine. Fusese însăilat cu grijă chiar în cusăturile rochiilor. Lydia făcuse asta, neîndoielnic: era foarte iscusită la lucrul de mână. Nici n-ai fi bănuit ce era acolo, până
nu ridicai rochiile şi nu simţeai cât de greu atârnau. Însă un vameş nu avea de ce să se obosească să facă asta, înţelegi, exceptând doar cazul în care era mituit special şi instruit dinainte unde să caute. Când deschideai lada, chiar şi dacă
scotoceai înăuntru, nu vedeai decât haine de damă, nimic altceva. Da, era un plan foarte ingenios.
— Dă-mi voie să mă lămuresc un pic, spuse Balfour. Dacă
barcul ar fi plecat pe mare conform programului...
— Atunci Carver ar fi găsit din întâmplare cufărul în cală, comportându-se ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată. Ar fi venit cu el la Raxworthy, prefăcându-se indignat şi îndurerat şi mai ştiu eu cum. Acolo erau rochiile nevesti-sii, în fond, iar numele meu figura pe documente. Ar fi cerut să fiu dat pe mâna justiţiei, sub acuzaţia de furt, adulter şi încălcare a legii. Godspeed n-ar mai fi părăsit portul, vasul ar fi fost întors din drum înainte de a fi apucat să iasă din radă. Pe urmă, poliţia ar fi venit să mă
aresteze şi să-mi pună cătuşe la mâini.
— Totuşi... dacă se întâmpla aşa, iar poliţia venea să te aresteze... ai fi putut să dai toată vina pe Lydia Wells, spuse Balfour. Cu siguranţă că pe ea ar fi băgat-o la închisoare...
— O, da, precis aşa ar fi fost, replică Lauderback tăindu-i vorba. Dar nu aveam de gând să-mi risc libertatea doar pentru a avea satisfacţia că o va încasa şi ea. În plus, cei doi s-ar fi coalizat negreşit împotriva mea, dacă întreaga afacere ajungea în instanţă, or, asta i-ar fi oferit ei compasiunea opiniei publice, pe motiv că ea a văzut calea cea dreaptă, pricepi; pe motiv că ea se căieşte; pe motiv că e de partea soţului ei legitim şi tot felul de mizerii dintr-astea.
— Dacă într-adevăr el era soţul ei legitim, sublinie Balfour.
Se pare că, de fapt, Crosbie Wells...
— Da, da, se răţoi Lauderback. Dar nu ştiam lucrul ăsta atunci, pricepi? Nu-mi spune mie ce ar fi trebuit să fac şi cum ar fi trebuit să fac. Nu suport asta. Orice joc are hazardurile lui.
— Mda, zise Balfour rezemându-se de spătar. Sunt
consternat.
— Tipul m-a terminat, spuse Lauderback desfăcându-şi mâinile cu un gest de neputinţă. Am semnat actul de vânzare a barcului.
Balfour căzu pe gânduri câteva clipe.
— Dar unde era Raxworthy în acea seară?
— La tripou, fir-ar să fie, spuse Lauderback. Petrecând pe cinste, neîndoielnic, cu Lydia Wells lângă el, suflându-i în zaruri!
— Ştia şi el secretul?
— N-aş prea crede, spuse Lauderback clătinând din cap.
Ţinea petrecerea de rămas-bun, dinainte de a ridica ancora, în acea seară; era un prilej de sărbătoare navală, cumva un eveniment oficial. Nimic nepotrivit. Şi nici n-am avut vreun sentiment ciudat după aceea.
— Cu ce se ocupă acum?
— Cine, Raxworthy? La naiba, ţine timona pe Spirit of the Thames 5 şi se plictiseşte ca un tigru în trăsură. Tipul nu poate să
sufere vapoarele. E mânios pe mine.
— Dar el ştie?
Lauderback părea furios.