Hotelul Palace, când brusc îşi dădu seama că ar fi fost mare păcat să lase acolo o carafa pe jumătate plină cu un vin aşa de bun. Îşi turnă ce mai rămăsese în pahar şi îl ducea spre buze, când observă, peste marginea paharului, că prelatul de la masa de alături pusese deoparte broşura şi îşi împreunase mâinile. Se uita insistent la Balfour.
Ca un copil prins la furat, Balfour puse paharul jos.
— Părinte, zise el.
(Gândindu-se mai bine, era cam devreme ca să fie deja beat.)
— Bună dimineaţa, replică reverendul.
După accentul pe care îl avusese, Balfour ştiu imediat că
omul era irlandez; se relaxă, permiţându-şi să fie grosolan. Ridică
paharul din nou şi sorbi din vin cu nesaţ.
— Prietenul dumitale este un om norocos, opină clerical.
Ce ghinion să ai aşa o mutră – încremenită într-o perpetuă
copilărie, cu gura mereu botoasă, cu buza de jos bosumflată, cu dinţii aceia ca nişte cioturi. Parcă-l şi vedeai în pantaloni scurţi şi ciorapi trei-sferturi, molfăind un coltuc de pâine cu untură şi
bălăngănind pe lângă picior un pachet de cărţi legate laolaltă cu o curea vechea de-a lui taică-său. Numai că omul acesta avea treizeci sau poate patruzeci de ani.
Balfour miji ochii suspicios.
— Nu-mi amintesc să fi purtat discuţia şi pentru urechile dumitale.
Omul înclină din cap, ca şi cum i-ar fi dat dreptate.
— Nu, într-adevăr, spuse el. Şi nici pentru urechile altuia, aş
îndrăzni să sper.
— Asta însemnând ce, mai exact?
— Însemnând că niciun om nu ar trebui să profite de faptul că a auzit fără să vrea nişte veşti proaste. Cu atât mai puţin un membru al clerului.
— Veşti proaste, aşa le numeşti dumneata? Parcă adineauri ziceai că e un om norocos.
— Norocos să te aibă pe dumneata, spuse clericul, iar Balfour se înroşi.
— Ştii, rosti el furios, să nu o iei drept o confesiune doar fiindcă a sunat ca un secret, mai ales că dumneata ai auzit totul pe furiş.
— Ai perfectă dreptate să faci această deosebire, spuse clericul pe un ton încă amabil. Dar nu am tras cu urechea intenţionat.
— Intenţionat sau nu, dacă ai făcut asta dinadins, eu de unde să ştiu, mă rog?
— Vorbeaţi foarte tare amândoi.
— Cine să ştie ce intenţii ai dumneata? Asta vreau să spun.
— Cât priveşte ce urmăresc eu, cred că din păcate va trebui să mă crezi pe cuvânt, sau să crezi în veşmântul bisericesc pe care îl port, dacă nu ţi-e de-ajuns cuvântul meu.
— Ce să te cred, mă rog? Nu contează cuvântul sau veşmântul bisericesc, dar ce anume să te cred?
— Să mă crezi că nu am vrut să trag cu urechea, zise prelatul cu un aer răbdător. Să mă crezi că pot păstra un secret atunci când mi se cere.
— Hm, păi ţi s-a cerut, mormăi Balfour. Eu îţi cer. Iar dumneata ai face bine să nu-ţi mai dai cu părerea despre noroc sau veşti proaste. Asta-i opinia dumitale, nu e ceea ce ai auzit.
— Ai dreptate. Îmi cer scuze.
— Opinia dumitale, pe care nimeni nu ţi-a cerut-o. Şi nimeni nu o doreşte.
— Îmi cer scuze insistent. Voi păstra tăcerea.
Balfour mişcă mustrător din deget.
— Dar trebuie să uiţi totul fiindcă aşa ţi-am cerut eu, nu fiindcă aşa e regula confesionalului. Fiindcă nu a fost nicidecum o spovedanie.
— Nu, desigur; în privinţa asta, suntem de-acord, adăugă el cu un alt timbru al vocii. În orice caz, spovedania este o practică
a religiei catolice.
— Dar dumneata eşti catolic.
Dintr-odată, Balfour se simţea foarte beat.
— Eu sunt metodist liber, îl corectă reverendul, deşi nu se simţea jignit; dar mai adăugă, ca o dojana blândă: E greu să
judeci un om doar după accentul cu care vorbeşte, să ştii.
— E accent irlandez, spuse Balfour prosteşte.
— Tatăl meu îşi are obârşia în comitatul Tyrone. Eu, înainte de a veni aici, am fost în Dunedin; înainte de Dunedin, am fost în New York.
— New York – ăsta da loc!
Reverendul clătină din cap.
— Pretutindeni e un loc, spuse el.
Balfour era încurcat. După această admonestare, simţea că
nu mai putea continua pe tema New Yorkului, dar nici nu-i venea în minte despre ce altceva să vorbească, în afară de subiectul pe care îi interzisese reverendului să îl abordeze. Tăcu posac câteva secunde, apoi spuse:
— Ai tras aici?
— La acest hotel?
