— Ai dreptate. Îmi cer scuze.
— Opinia dumitale, pe care nimeni nu ţi-a cerut-o. Şi nimeni nu o doreşte.
— Îmi cer scuze insistent. Voi păstra tăcerea.
Balfour mişcă mustrător din deget.
— Dar trebuie să uiţi totul fiindcă aşa ţi-am cerut eu, nu fiindcă aşa e regula confesionalului. Fiindcă nu a fost nicidecum o spovedanie.
— Nu, desigur; în privinţa asta, suntem de-acord, adăugă el cu un alt timbru al vocii. În orice caz, spovedania este o practică
a religiei catolice.
— Dar dumneata eşti catolic.
Dintr-odată, Balfour se simţea foarte beat.
— Eu sunt metodist liber, îl corectă reverendul, deşi nu se simţea jignit; dar mai adăugă, ca o dojana blândă: E greu să
judeci un om doar după accentul cu care vorbeşte, să ştii.
— E accent irlandez, spuse Balfour prosteşte.
— Tatăl meu îşi are obârşia în comitatul Tyrone. Eu, înainte de a veni aici, am fost în Dunedin; înainte de Dunedin, am fost în New York.
— New York – ăsta da loc!
Reverendul clătină din cap.
— Pretutindeni e un loc, spuse el.
Balfour era încurcat. După această admonestare, simţea că
nu mai putea continua pe tema New Yorkului, dar nici nu-i venea în minte despre ce altceva să vorbească, în afară de subiectul pe care îi interzisese reverendului să îl abordeze. Tăcu posac câteva secunde, apoi spuse:
— Ai tras aici?
— La acest hotel?
— Îhî.
— Nu; de fapt, cortul meu s-a inundat, iar eu îmi iau micul dejun aici, înăuntru, ca să nu mă plouă, zise clericul.
Desfăcându-şi palma, arătă spre resturile de mâncare din faţa lui, care se răciseră de mult.
— După cum vezi, am lungit mult masa, că să pot sta la adăpost mai mult timp.
— Dar nu ai o biserică unde să te duci?
Era o întrebare cam nepoliticoasă, mai ales că Balfour ştia deja răspunsul, din moment ce, la acea vreme, nu existau decât trei biserici în Hokitika. Însă, simţindu-se oarecum contracarat de interlocutorul lui, deşi n-ar fi putut spune exact în ce mod, voia să îşi recapete autoritatea, nu neapărat umilindu-l totuşi, ci făcându-l doar să-şi vadă lungul nasului.
Clericul se mulţumi să zâmbească, dezgolindu-şi dinţii pricăjiţi.
— Nu încă, zise el.
— N-am auzit în viaţa mea de metodiştii liberi. O fi una dintre sectele noi.
— O nouă practică, un nou lăcaş de cult, spuse omul zâmbind din nou. Dar o veche doctrină, desigur.
Lui Balfour, omul i se părea cam îngâmfat.
— Presupun că ai venit ca misionar, zise el. Să-i converteşti pe păgâni.
— Am remarcat că faci nenumărate presupuneri, spuse clericul. Până acum, nu ai pus nicio întrebare fără să fi presupus totodată şi care ar fi răspunsul.
Dar lui Thomas Balfour nu îi pică bine acest gen de observaţie: nu permitea nimănui să-i dea lui sfaturi despre cum trebuia să gândească. Împinse scaunul în spate depărtându-se de masă şi indicând astfel că intenţiona să plece.
— Ca să-ţi răspund, continuă clericul în timp ce Balfour se pregătea să îşi ia haina, eu urmează să fiu capelanul noului penitenciar de la Seaview. Însă până se construieşte – luă
broşura şi plesni spectaculos cu ea de cealaltă palmă – studiez teologia, asta e tot.
— Teologia! repetă Balfour, vârându-şi braţele în mânecile hainei. Mai bine ai citi chestii mai dure decât asta, să ştii. Habar n-ai în ce parohie păcătoasă vei intra.
— Fiii Domnului sunt cu toţii, chiar şi aşa.
Balfour mişcă vag din cap, întorcându-se să plece. Brusc, îi veni o nouă idee.
— Ai spus „veşti proaste”, reluă el. Pot pune rămăşag că ai ascultat de la bun început conversaţia.
