— Pentru noua parohie pe care o vei avea, spuse Balfour ignorându-i remarca. O să aveţi acolo o spânzurătoare.
Îşi puse pălăria pe cap, o împinse de pe frunte cu degetul mare, înspre ceafa, şi se răsuci să plece. La uşă, zăbovi câteva clipe:
— Nu ştiu numele dumitale, părinte, spuse el.
— Nici eu nu ştiu numele dumitale, replică Devlin.
Urmă o scurtă tăcere, după care Balfour izbucni în râs, îşi duse mâna la pălărie ca să-şi arate încântarea şi ieşi din încăpere.
*
Sâmbăta în Hokitika era o zi de forfotă şi întâlniri. Minerii năvăleau cu duiumul în oraş, umflând cifra populaţiei totale la circa patru mii şi umplând gălăgioşi hanurile şi hotelurile de pe strada Revell. Funcţionarii de la judecătorie erau asaltaţi cu revendicări mărunte şi drepturi de minerit; brokerii – cu gajuri; negustorii – cu comenzi (de la bogătaşi) şi petiţii pentru extinderea creditelor (de la cei nevoiaşi). În furnicarul de oameni de pe Gibson Quay, activitatea era în toi: nu trecea ceas fără să
vezi pe cineva bătând în cuie vreun pervaz de lemn sau agăţând o uşă în balamale, ori vreo nouă prăvălie desfăcându-şi bandiera
firmei în bătaia vântului ce şfichiuia văzduhul dinspre Marea Tasmaniei. Fiecare spiţă din imensa roată a norocului era vizibilă
sâmbăta – erau oameni ridicându-se, alţii deja ridicaţi, oameni căzând, alţii deja căzuţi, unii răposaţi –, iar în seara aceea fiecare miner bea de supărare sau de bucurie.
Astăzi totuşi, prin ploaia groasă nu se încumetau să circule pe străzi decât cei care aveau treburi urgente, iar Hokitika nu vuia ca altădată de aglomeraţia tipică unui sfârşit de săptămână.
Puţinii indivizi uzi leoarcă pe lângă care trecea Balfour erau zgribuliţi sub tenda hotelurilor, ferindu-şi, în palma făcută căuş, ţigările încă aprinse. Chiar şi caii aveau un aer de sumbră
capitulare. Stăteau încremeniţi în mocirla de pe drum, cu traistele ude ca nişte botniţe conice prinse de cap, iar când Balfour trecu pe lângă ei, nicio pâlpâire nu se văzu în pleoapele lor moleşite.
Când Balfour coti pe strada Revell, îl izbi în faţă o rafală atât de puternică de vânt şi ploaie, încât trebui să-şi ţină bine pălăria pe cap cu mâna. Potrivit avertizărilor lui Saxby din „Vremea probabilă”, acel oracol dubios publicat zilnic în West Coast Times, potopul avea să se mai domolească într-o zi sau în trei zile –
fiindcă Saxby era expansiv în prognozele lui şi îşi permitea o amplă marjă de eroare, în ambele direcţii ale presupunerilor. De fapt, caracteristicile rubricii lui se schimbau doar arareori: aversele făceau parte din specificul Hokitikăi, la fel cum fuseseră
îngheţul şi soarele arzător în Otago şi praful roşu pe dealurile de lângă Victoria. Balfour iuţi pasul, înfăşurându-se mai strâns în mantou cu mâna rămasă liberă.
Pe veranda acoperită a Băncii Centrale erau vreo zece inşi, aciuaţi în grupuri de câte trei şi patru persoane. Ferestrele din spatele lor se aburiseră într-o tentă de gri sidefat. Balfour trecu în revistă figurile, mijind ochii prin ploaie, dar nu recunoscu pe nimeni. O dâră de fum zdrenţuit îl făcu să-şi coboare privirea spre un individ care stătea singur: un maori ghemuit pe vine sub streaşină, cu spatele rezemat de un stâlp. Omul fuma o ţigară de foi.
Tatuajele de pe faţa băştinaşului îi aminteau lui Balfour de felul în care erau desenate pe o hartă mişcările vântului. Două
vârtejuri mari îi dădeau rotunjime obrajilor, iar nişte spiţe porneau aidoma unor raze în sus, de la sprâncene până la linia părului. Două spirale adânci, de o parte şi de cealaltă a nărilor, îi confereau nasului un contur aproape semeţ. Buzele erau colorate în albastru. Purta nişte pantaloni de postav şi o cămaşă de dril
descheiată la gât până spre stern; lipit de pielea cafenie a pieptului lui atârna un enorm pandantiv verde, în formă de teslă.
Aproape terminase de fumat şi, în timp ce Balfour se apropia, azvârli chiştocul, care se rostogoli de pe coama drumului, oprindu-se, încă fumegând, în iarba udă de pe margine.
— Tu eşti acel maori, partenerul lui Crosbie Wells, spuse Balfour.
Bărbatul se uită în ochii lui Balfour, dar nu spuse nimic.
— Mai spune-mi o dată numele. Numele tău.
— Ko Te Rau Tauwhare toku ingoa 6 .
— Pe dracu, zise Balfour. Spune-mi doar partea cu numele, zise el ţinându-şi palmele aproape una de cealaltă, ca să sugereze o cantitate mai mică. Doar numele.
— Te Rau Tauwhare.
— Nici asta nu pot să pronunţ, zise Balfour scuturând din cap. Păi, cum îţi zic prietenii atunci, prietenii tăi cu pielea albă?
Cum te striga Crosbie?
— Te Rau.
— Nu-i cu mult mai simplu, aşa-i? zise Balfour. N-are rost să
mă prostesc încercând să pronunţ, ce zici? Ce-ar fi să te strig eu Ted? E un nume britanic care ţi se potriveşte. Diminutiv de la Theodore sau Edward – poţi să alegi. Edward e un nume frumos.
Tauwhare nu reacţiona.
— Eu sunt Thomas, zise Balfour punându-şi mâna pe piept.
Şi tu eşti Ted.
Aplecându-se spre Tauwhare, îl bătu uşor pe creştetul capului. Bărbatul tresări iritat, iar Balfour, luat prin surprindere, îşi retrase iute mâna şi făcu un pas în spate. Simţindu-se ridicol, scoase un picior în faţă şi îşi vârî mâinile în buzunarele de la vestă.
— Tamati, spuse Tauwhare.
— Poftim?
— În graiul meu, numele tău este Tamati.
— O, zise Balfour foarte uşurat.
