— Wells a murit, Staines a dispărut. Totul în câteva ceasuri.

Wells este îngropat la două zile după aceea... şi ce loc mai bun poate exista pentru a ascunde un cadavru decât mormântul altuia?

Joseph Pritchard căuta întotdeauna motivul ascuns, adevărul din spatele lucrurilor; îl fascinau conspiraţiile. Îşi forma convingeri aşa cum alţii îşi formau dependenţe – o credinţă

pentru el era ca setea –, şi îşi hrănea convingerile cu deplina fervoare erotică a celui convertit de bunăvoie. Această beatitudine includea şi stima faţă de propria-i persoană. Ori de cate ori apele subterane ale minţii lui erau tulburate, el se arunca înăuntru şi se căznea să coboare tot mai profund – înotând viguros, deliberat, ca şi cum ar fi vrut să ajungă în adâncurile minerale ale propriilor lui fantezii obscure; ca şi cum ar fi vrut să se înece.

— Astea sunt speculaţii inutile, spuse Nilssen.

— Îngropaţi împreună, zise Pritchard rezemându-se de spătar. Pun pariu pe viaţa mea.

— Ce mai contează presupunerile tale sau pe ce eşti dispus tu să pui rămăşag? se burzului la el Nilssen. Nu tu l-ai ucis. Tu nu ai ucis pe nimeni. Pe altul cade vina.

— Dar cineva vrea negreşit să lase impresia că eu aş fi făcut-o. Şi, de asemenea, cineva a vrut negreşit ca tu să pici de fazan crezând că faci bine şi dând de dracu’.

— Tu vorbeşti despre aparenţe.

— Juraţii la aparenţe se uită.

— Haide, zău aşa, spuse Nilssen, cumva mai stins. Nu se poate să crezi că un juriu...

— ...Va fi necesar? Nu fi tâmpit. Emery Staines este rege în Hokitika. Oricât de straniu ar suna. Indivizi care n-ar fi în stare să-l identifice pe şeful guvernului dintr-un şir de beţivani ştiu cine e Staines. Fără nicio îndoială, va avea loc o anchetă. Dacă ar cădea pe scări şi şi-ar frânge gâtul în prezenţa a peste zece oameni, tot ar avea loc o anchetă. Nu va fi nevoie decât de o fărâmă de dovadă care să lege persoana lui de cazul Crosbie Wells – cadavrul lui, probabil, când va fi găsit – şi zbang, eşti implicat. Eşti copărtaş la uneltire. Eşti trimis în judecată. Ei, şi atunci ce-o să mai spui ca să te aperi, hm?

— O să spun că eu nu – că noi – nu am uneltit...

Dar îl copleşi zădărnicia argumentului şi nu mai continuă.

Pritchard nu întrerupse tăcerea. Se holba atent la gazda lui şi aştepta. În cele din urmă, Nilssen reluă, căznindu-se să păstreze un ton calm şi practic:

— Nu trebuie să ascundem nimic. Trebuie să ne ducem noi la judecătorie...

— Şi să riscăm condamnarea? i-o reteză Pritchard cu un glas şi mai moale. Noi habar n-avem cine joacă în hora asta, omule!

Dacă Staines a fost ucis – uite, chiar dacă nu crezi celelalte lucruri pe care ţi le spun eu, trebuie să recunoşti că e coincidenţa naibii dacă tipul a dispărut exact atunci. Dacă a fost ucis – şi să spunem că a fost ucis –, e limpede că cineva din oraşul ăsta ştie ceva, nu crezi?

Nilssen încercă să facă pe deşteptul:

— Eu, unul, n-am de gând să stau cu mâinile în sân şi să

aştept cu laţul în jurul gâtului…

— Eu n-am propus să stăm cu mâinile în sân şi să aşteptăm.

Proprietarul firmei de tranzacţii cu comision se pleoşti un pic.

— Atunci, ce?

Pritchard rânji satisfăcut:

— Zici că există un laţ – păi, perfect. Mergi pe firul funiei.

— Până la funcţionarul bancar, adică?

— Charlie Frost? Poate.

Nilssen părea sceptic.

— Charlie nu joacă dublu. A fost şi el la fel de surprins ca toată lumea când „metalul a ieşit la iveală”.

— Surprins, asta-i uşor de simulat. Dar cum rămâne cu tipul

care a cumpărat terenul? Clinch – de la Hotelul Gridiron. Precis i-a vândut cineva un pont.

— Nu pot să cred aşa ceva, zise Nilssen scuturând din cap.

— Poate n-ar strica să încerci.

— Oricum, zise Nilssen încruntându-se. Clinch nu are de câştigat niciun sfanţ, acum când văduva şi-a revendicat drepturile. În privinţa ei ar trebui tu să-ţi faci griji, să ştii.

Dar Pritchard nu avea nicio opinie despre văduvă.

— Clinch nu are de câştigat niciun sfanţ – de la Crosbie Wells, poate, spuse el. Dar gândeşte-te la următoarea chestie.

Staines îi închiriază Hotelul Gridiron lui Clinch, de acord?

— Ce vrei să insinuezi?

— Nimic, doar că nimeni nu regretă când îi moare un creditor.

Nilssen se făcu roşu la faţă.

— Clinch n-ar fi capabil să omoare pe cineva. Niciunul, nici celălalt n-ar fi capabili de aşa ceva. Charlie Frost?! Haida de, Jo, las-o baltă! Tipul e un ţâşti-bâşti.

— N-ai de unde să ştii de ce e în stare un om, dacă te iei doar după cum arată. Şi cu siguranţă n-ai de unde să ştii ce-a făcut la viaţa lui.

— Genul acesta de speculaţie... începu Nilssen, dar neştiind cum să-şi formuleze obiecţiile, amuţi din nou.

Pe Emery Staines, prospectorul care dispăruse, Nilssen nu-l cunoştea aproape deloc, deşi, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi declarat contrariul, fiindcă Nilssen obişnuia să susţină că avea legături strânse cu o persoană ori de cât ori i se părea măgulitor pentru el, iar Staines era exact genul de om cu care lui Nilssen i-ar fi convenit să fie într-o relaţie cordială. Lui Nilssen îi plăcea să se simtă epatat, şi nimic nu avea darul de a-l epata mai profund decât personalitatea unui om pe care el îl admira foarte mult. Emery Staines, bucurându-se de tinereţe şi siguranţă de sine, era, fireşte, un tip demn de invidiat. Încercând să şi-l amintească acum, Nilssen nu putea să nu-i dea dreptate lui Pritchard: era mai mult decât improbabil ca Staines să fi părăsit Hokitika pe furiş, de bunăvoie, în toiul nopţii. Minele lui necesitau întreţinere şi supraveghere permanentă, în plus avea peste cincizeci de angajaţi – păi, era limpede că absenţa lui ar costa o grămadă de bani, se gândea Nilssen, iar datoriile s-ar acumula de la o zi la alta. Nu, Pritchard avea dreptate. Staines ori fusese răpit, ori – mult mai plauzibil – fusese omorât, iar cadavrul lui fusese dosit la loc sigur.

Ce se ştia acum despre Emery Staines era că ultima oară

fusese văzut pe la asfinţit, în ziua de 14 ianuarie, mergând pe strada Revell în direcţia casei lui, care era situată spre sud. Ce s-a întâmplat după aceea, nimeni nu ştia. Bărbierul a venit la el a doua zi la ora opt şi a găsit uşa descuiată; a relatat că patul era răvăşit, ca şi cum cineva dormise recent acolo, însă în vatră focul era stins. Toate bunurile de valoare erau la locul lor, neatinse.

Emery Staines nu avea duşmani, din câte ştia Nilssen. Avea o fire senină şi foarte deschisă, la care se adăuga neasemuitul talent de a reuşi să se comporte deopotrivă cu mărinimie şi cu modestie. Era foarte bogat, dar existau foarte mulţi bogătaşi în Hokitika, majoritatea fiind cu mult mai nesuferiţi decât el.

Desigur, tinereţea lui era un fapt ieşit din comun, în comparaţie cu ceilalţi, putând eventual să stârnească invidie într-un om mai în vârstă şi mai înăcrit de viaţă, însă invidia nu era un motiv prea serios de a ucide pe cineva, se gândea Nilssen, dacă într-adevăr tânărul acesta fusese ucis.

— Ce l-a putea împinge pe un om să se certe cu Staines?