Îşi scoase mâinile din buzunar, bătu din palme, apoi îşi încrucişă braţele peste piept.
— Ştii un pic de engleză, bravo!
— Ştiu foarte multe cuvinte în engleză, zise Tauwhare. Mi s-a spus că vorbesc foarte bine limba voastră.
— Crosbie te-a-nvăţat un pic de engleză, Ted?
6 „Numele meu este Te Rau Tauwhare” (lb. maori).
— Eu l-am învăţat pe el, spuse Tauwhare. Eu l-am învăţat pe el korero maori 7! Tu spui Thomas – eu spun Tamati. Tu spui Crosbie – eu spun korero mai 8!
Rânji dezgolindu-şi dinţii care erau foarte albi şi foarte pătraţi. În mod evident, făcuse o glumă, aşa că Balfour zâmbi şi el.
— N-am avut niciodată talent la limbi străine, spuse el înfăşurându-se mai strâns în mantou. Dacă nu-i engleză, e spaniolă, aşa obişnuia să spună bietul taică-meu. Auzi, Ted, oricum: îmi pare rău pentru partenerul tău. Îmi pare rău pentru Crosbie Wells.
Pe chipul lui Tauwhare se aşternu brusc o expresie gravă:
— Hei maumaharatanga 9, spuse el.
— Da, bine, zise Balfour dorindu-şi ca individul să nu mai vorbească în graiul lui. Mare păcat, fir-ar să fie, mare păcat că
s-a întâmplat aşa. Şi acum toată tevatura asta... toată zăpăceala asta, cu averea şi aşa mai departe... şi cu nevastă-sa.
Pândea reacţia lui Tauwhare, zgâindu-se prin ploaie.
— He pounamu kakano rua 10, zise Te Rau Tauwhare.
Cu primele două degete atinse pandantivul atârnat la gât. O
fi vreun talisman de-al lor, se gândi Balfour; toţi purtau aşa ceva, maorii ăştia. Pandantivul de la gâtul lui Tauwhare era aproape de mărimea mâinii lui şi şlefuit strălucitor; era făcut dintr-o piatră
verde închisă la culoare, cu umbre mate de un verde mai deschis, şi era prins de un şnur petrecut în jurul gâtului, astfel încât capătul îngust al teslei stătea sus, în scobitura claviculei bărbatului.
— Ia spune, zise Balfour încercându-şi norocul la nimereală.
Spune-mi şi mie, Ted, tu unde erai când s-a întâmplat? Unde erai tu când Crosbie a murit?
(Spera ca băştinaşul să-i dea eventual un indiciu; poate că
ştia ceva. Nu era bine să pună prea multe întrebări prin oraş, desigur, de teamă să nu trezească suspiciuni, însă cu un maori investigaţiile lui erau mai în siguranţă, bărbatul fiind probabil foarte puţin cunoscut pe aici.)
Te Rau Tauwhare îşi întoarse spre Balfour ochii lui negri, analizându-l atent.
7 „Să vorbească în limba maori”.
8 „Vorbeşte cu mine” (lb. maori).
9 „Odihnească-se în pace” (lb. maori).
10 „O piatră verde are două nuanţe de culoare” (lb. maori).
— Înţelegi întrebarea? spuse Balfour.
— Înţeleg întrebarea, răspunse Tauwhare.
Înţelegea că Balfour întreba de moartea lui Crosbie Wells, şi totuşi omul nu fusese prezent la înmormântare – acel scandalos simulacru de înmormântare, se gândea Tauwhare, cuprins de furie şi scârbă. Înţelegea că Balfour îşi arătase foarte superficial compătimirea, şi nici măcar nu-şi scosese pălăria de pe cap.
Înţelegea că Balfour urmărea să profite în vreun fel, fiindcă avea o privire lacomă, aşa cum au adesea oamenii când văd o şansă
de a căpăta ceva, fără a da nimic în schimb. Da, îşi zicea Tauwhare, înţelegea bine întrebarea.
Te Rau Tauwhare nu împlinise încă treizeci de ani. Era bine făcut şi musculos, stăpân pe sine şi plin de energia viguroasă a tinereţii; fără să pară trufaş, nu arăta totuşi niciodată că era impresionat sau intimidat de un alt om. Avea un soi de aroganţă
profund înrădăcinată, un fundament solid de siguranţă de sine, care nu necesita să se hrănească din dovezi sau explicaţii – căci, deşi avea renume de războinic şi o poziţie onorabilă în tribul său, concepţia lui despre sine nu fusese modelată prin realizările sale.
Pur şi simplu, ştia că frumuseţea lui şi puterea lui nu aveau asemuire; pur şi simplu, ştia că el era mai bun decât majoritatea oamenilor.
Această judecată îl umplea totuşi de anxietate: Tauwhare simţea că lucrul acesta denota un deficit spiritual. Ştia că orice certitudine auto-reflexivă era marca superficialităţii şi că
preţuirea de sine nu simboliza nicidecum o valoare intrinsecă, cu toate astea nu era capabil să se dezbare de această certitudine privind propria-i persoană. Şi lucrul acesta îl îngrijora. Îşi făcea griji că nu era, poate, decât un ornament, o cochilie fără carne, o scoică goală; îşi făcea griji că acea stimă de sine era deşartă. Prin urmare, voia să deprindă tainele vieţii spirituale. Căuta să
asimileze înţelepciunea strămoşilor lui, pentru a învăţa să se pună pe sine însuşi la îndoială. Aşa cum un călugăr caută să se ridice deasupra nevoilor fiziologice ale trupului său, la fel şi Te Rau Tauwhare căuta să se ridice deasupra funcţiilor nedemne ale voinţei lui, numai că un om nu îşi poate domina voinţa fără a o exprima. Tauwhare nu reuşea niciodată să atingă un echilibru între capitularea în faţa impulsurilor şi lupta împotriva lor.
Tribul – iwi – din care făcea parte Tauwhare era Poutini Ngai Tahu, o seminţie care stăpânise cândva întreaga coastă de vest a Insulei de Sud, de la fiordurile abrupte din sud până la palmierii şi plajele cu pietre din nordul îndepărtat. Cu şase ani în urmă,
Coroana cumpărase acest întins ţinut pentru o sumă de trei sute de lire, rezervând pentru Poutini Ngai Tahu doar râul Arahura, porţiuni din malurile acestuia şi o mică parcelă de pământ la Mawhere, gura râului Grey. Pe atunci, negocierile li se păruseră
băştinaşilor nedrepte; acum, după şase ani, ştiau că actul de vânzare fusese o hoţie patentată. Miile şi miile de căutători de aur care năvăliseră de atunci pe coastă îşi cumpăraseră, fiecare, o licenţă de prospector cu o liră bucata şi loturi de teren la un preţ de zece şilingi per acru. Acest profit în sine era considerabil, darămite dacă puneai la socoteală profitul întruchipat de aurul propriu-zis, ascuns în râuri şi amestecat în nisipuri, a cărui valoare era colosală, şi de aceea nu se putea estima încă o cifră
