Însă Tauwhare părea încă extrem de nemulţumit şi îşi retrase mâna din strânsoarea degetelor lui Balfour imediat ce avu posibilitatea. Balfour simţi o undă de regret. Nu era bine să-şi facă un duşman din tipul ăsta, mai ales că mai erau încă atâtea probleme nerezolvate, reflecta el. Nu era deloc exclus ca Tauwhare să fie chemat să depună mărturie cândva în viitor; nu era deloc exclus ca băştinaşul să ştie ceva despre legăturile, oricare vor fi fost ele, dintre Crosbie Wells şi Francis Carver, sau dintre aceşti doi oameni şi Lauderback, dacă se gândea mai bine.
Da, ar fi util să-l ştie îmbunat. Balfour băgă mâna în buzunar.
Precis găsea el nişte mărunţiş, vreo fisă. Cei ca el erau înnebuniţi după fise. Pipăi cu degetele un şiling şi o monedă de şase penny.
Scoase afară moneda de şase penny.
— Uite, spuse el. Îţi dau asta, dacă îmi spui ceva în maori.
Aşa cum îl învăţai pe Crosbie Wells. Ei, Ted? În felul ăsta facem o afacere, exact cum doreai tu. De-acord? În felul ăsta o să fim prieteni. Şi n-o să ai de ce să te plângi.
Îndesă banul de argint în palma băştinaşului. Tauwhare se uită la monedă.
— Bun, şi-acum, ia să vedem noi, spuse Balfour frecându-şi palmele una de cealaltă. Ce înseamnă... ce înseamnă Hokitika?
Hokitika. Doar un singur cuvânt, asta vreau să aflu. Şi eu aş zice că e un preţ frumos, apropo, şase penny pentru un singur cuvânt! Aş zice că e un chilipir!
Te Rau Tauwhare oftă. Ştia sensul cuvântului, dar nu putea să îl traducă. Lucrul acesta se întâmpla nespus de des între limbi, engleză şi maori. Cuvintele dintr-un grai nu îşi găseau niciodată echivalentul exact în celălalt grai aşa cum nu exista nicio plantă a omului alb pe care să o poţi înlocui perfect cu puba 16, şi nici vreun fel de pâine a omului alb care să se asemene 15 „Putere magică” (lb. maori).
16 Buruiană perenă, susai (lb. maori).
leit cu rewena pararoa 17 – oricât de apropiat ar fi gustul, rămânea întotdeauna ceva aproximat, ceva imaginat sau ceva pierdut.
Crosbie Wells înţelesese asta. Te Rau Tauwhare îl învăţase korero maori fără să recurgă deloc la engleză: cu degetele arătau şi cu faţa mimau, iar când Te Rau spunea lucruri pe care Crosbie Wells nu le pricepea, lăsa sunetele să se reverse peste el, ca rugăciunile, până când înţelesul lor se clarifica şi omul alb putea vedea înăuntrul cuvântului.
— Hokitika, repetă Balfour ştergându-se cu mâna pe faţa udă
de ploaie. Haide, amice, spune.
În cele din urmă, Tauwhare ridică degetul şi desenă un cerc în aer. Când vârful degetului reveni în locul de unde pornise, băştinaşul împunse văzduhul cu degetul, brutal, ca să marcheze locul de întoarcere. Dar nu poţi marca un loc pe un cerc, se gândea el: a marca un loc pe un cerc înseamnă să-l sparg? şi să
nu mai fie un cerc.
— Înţelege în felul ăsta, spuse el regretând că trebuia să
vorbească în engleză şi să aproximeze cuvântul. Rotire. Şi pe urmă înapoi, de la început.
*
Banca Centrală era întotdeauna foarte aglomerată sâmbăta la amiază. Minerii veneau acolo cu mâinile pline de aur; talerele balanţei zornăiau în sus şi în jos, când minereul era cântărit şi înregistrat; funcţionarii băncii erau într-un du-te-vino permanent de la arhive şi înapoi, verificând titlurile de minerit, marcând plata impozitelor şi încasând sumele datorate. În lungul peretelui cu faţa la stradă erau patru boxe cu zăbrele, în care stăteau lucrătorii bancari; deasupra lor era atârnată o tablă neagră într-o ramă aurie, pe care era scrisă cu cretă producţia de minereu de aur obţinută în acea săptămână, cu subtotaluri pentru fiecare district şi un total general pentru întreaga regiune Hokitika. De fiecare dată când o cantitate de aur brut era depusă la bancă sau era cumpărată, cifrele marcate cu cretă pe tablă erau şterse, apoi adunate din nou, stârnind întotdeauna un murmur de admiraţie din partea oamenilor din sală şi, uneori, dacă totalul era remarcabil, un ropot de aplauze.
17 Pâine maori cu făină de cartofi (lb. maori).
Când Balfour intră în bancă, atenţia mulţimii nu era concentrată asupra acestei table de marcaj, ci asupra mesei lungi plasate vizavi, unde negustorii de aur, identificabili prin raşca arămie strălucitoare pe care o purtau la centură, inspectau minereul brut în vederea cumpărării. Munca unui cumpărător era meticuloasă. Cântărea în palmă fiecare pepită, scrijelea şi testa metalul pentru eventuale impurităţi, ca apoi să examineze bulgărele printr-o lupă de bijutier. Dacă minereul fusese cernut, îl filtra prin nişte site foarte dese, pentru a verifica dacă firicelele de aur nu fuseseră cumva îndepărtate odată cu nisipul sau pietrişul aruncat, iar câteodată aduna minereul strălucitor în palmă şi îl scutura peste farfurii cu mercur, ca să se asigure că
metalele se amalgamau aşa cum trebuia. După ce negustorul declara că minereul era pur şi bun pentru evaluare, minerul care îl adusese păşea în faţă, cerându-i-se să îşi declare numele.
Talerele balanţei erau apoi reglate, până când braţul atârna paralel cu suprafaţa mesei, după care cumpărătorul răsturna grămăjoara de aur a minerului pe tava din stânga. Pe tava din dreapta a cântarului, cumpărătorul punea greutăţi cilindrice, una câte una, până când balanţa zvâcnea în sus, iar talerul pe care se afla averea omului se ridica în poziţie de echilibru, legănându-se liber în aer.
În acea dimineaţă, nu era prezent acolo decât un singur negustor: un magnat cu părul lins, îmbrăcat într-un veston de vânătoare de culoare vernil şi cu o cravată galbenă, altfel spus o combinaţie ţipătoare, care ar fi riscat să-l marcheze cam prea evident drept un om plin de bani, dacă ar fi venit la bancă să facă
afaceri neînsoţit şi neprotejat. Dar escorta aurului din Hokitika era la datorie. Această mică armată, o trupă de infanterie în uniformă, formată din zece oameni, veghea asupra oricărei vânzări sau cumpărări a metalului strălucitor. Ulterior, aveau să
supravegheze transferarea aurului într-un furgon blindat, luând măsurile necesare pentru a fi transportat în siguranţă peste mare, până la destinaţia prevăzută. Stăteau postaţi în spatele negustorului şi flancau masa la care acesta era aşezat, fiecare individ fiind înarmat cu o puşcă Snider-Enfield de calibrul .577, o armă solidă şi lucioasă, un model extrem de modern: se alimenta cu cartuşe lungi cât un deget arătător şi, ţintind în capul cuiva, îi făcea praf ţeasta şi îi zbura creierii. Balfour admirase modelul de puşcă Snider-Enfield când sosiseră în port primele bucăţi, însă, văzând acum zece oameni înarmaţi în acest spaţiu închis îl cuprinse o nelinişte ce nu prevestea nimic bun.
Sala era atât de aglomerată, încât era puţin probabil ca aceşti soldaţi să aibă suficient loc să ridice arma la umăr, darămite să
mai şi tragă un glonţ.
Împingându-se printre mineri, îşi croi drum spre boxele lucrătorilor bancari. Majoritatea oamenilor din sală veniseră doar ca spectatori, aşa că se dădură la o parte, făcându-i loc să treacă; prin urmare, în doi timpi şi trei mişcări, Balfour ajunse în faţa unei boxe cu zăbrele, faţă în faţă cu un tânăr îmbrăcat cu o vestă
în dungi şi o cravată lată la gât, fixată frumos cu un ac.
— Bună dimineaţa.
— Aş vrea să ştiu dacă un individ pe nume Francis Carver a obţinut vreodată o autorizaţie de minerit în Noua Zeelandă, spuse Balfour.
Îşi scoase pălăria de pe cap şi îşi netezi spre ceafă părul ud, un gest fără vreun rezultat perceptibil, din moment ce şi palma îi era foarte udă.
— Francis Carver – căpitanul Carver?
— El e omul, da, spuse Balfour.
— Sunt obligat să vă întreb cine sunteţi şi de ce solicitaţi această informaţie.
Bancherul vorbea fără să trădeze vreo emoţie, pe un ton moale.
— Tipul este proprietarul unei corăbii, iar eu mă ocup de transporturi maritime, spuse calm Balfour, punându-şi pălăria la loc pe cap. Tom Balfour e numele meu. Intenţionez să demarez o afacere colaterală – negoţ cu ceai dinspre şi înspre Canton. În acest moment studiez doar problema. Vreau să mă documentez în privinţa lui Carver, înainte de a-i face vreo propunere de afacere. Mă interesează pe unde-şi are răsfiraţi banii. Dacă a fost vreodată falit. Chestii de genul ăsta.
