— Să mă duc tocmai până în Kaniere? zise Nilssen amintindu-şi de dejunul lui şi de ospătăriţa de la Nonpareil.

— E doar un ceas de mers pe jos, spuse Pritchard. Dar asigură-te că nu-l confuzi cu vreun altul: cel cu care trebuie tu să

discuţi e un om mărunţel, foarte slab, bărbierit neted; îi poţi recunoaşte uşor coliba după coşul care iese din forjă. Aştept mesajul tău.

Şi plecă.

*

Biroul lui Nilssen părea mult prea mic pentru o asemenea plecăciune amplă şi rigidă, cu care George Shepard îşi făcu intrarea. Negustorul simţi cum se chirceşte un pic pe scaun şi, ca să compenseze acest efect, sări în picioare, întinse mâna în faţă

şi strigă:

— Domnule Shepard – da, da, poftiţi. N-am avut încă

plăcerea de a lucra cu dumneavoastră, domnule, însă sper din suflet să vă pot fi de folos în viitorul apropiat, dacă e posibil. Vă

rog, luaţi loc.

— Eu vă cunosc, desigur, replică Shepard aşezându-se pe scaunul care i se oferea.

Văzând că Nilssen avea pipa aprinsă, îşi scoase şi el pipa din buzunar. Nilssen împinse spre el, pe masă, punga lui cu tutun şi chibriturile. Urmă o scurtă tăcere, timp în care Shepard îşi umplu pipa, îndesând bine tutunul, şi aprinse un chibrit. Avea o pipă cu bolul nu prea adânc, făcută din măceş, cu un elegant manşon din ambră, montat între muştiuc şi tijă. Pufăi de câteva ori, până când se convinse că tutunul se aprinsese, după care se rezemă de spătar, privind deliberat întâi spre stânga şi apoi spre dreapta, ca şi cum ar fi vrut să se alinieze cu suprafeţele camerei.

— Din auzite, adăugă el, fiind genul de om care îşi încheia întotdeauna enunţul, odată ce îşi pusese în mişcare ideea.

Suflând afară o gură de fum, continuă:

— Tipul care tocmai a plecat. Îmi scapă numele, cum îl cheamă?

— Jo Pritchard, domnule – Joseph. El are drogheria de pe strada Collingwood.

— Da, da.

Shepard tăcu, formulându-şi în gând ce urma să spună.

Lumina pală a zilei, căzând pieziş peste biroul lui Nilssen, îngheţa colacii de fum care atârnau deasupra capului lui, fixând fiecare rotocol pe aerul din cameră, aşa cum minereul de cuarţ

păstrează o vână răsucită de aur şi o scoate în evidenţă. Nilssen aştepta. Şi se gândea: „dacă voi fi condamnat, omul acesta va fi temnicerul meu”.

Numirea lui George Shepard ca director al închisorii din Hokitika nu întâmpinase aproape nicio opoziţie din partea oamenilor care trăiau şi săpau după aur între graniţele jurisdicţiei lui. Shepard era un personaj formidabil, un om rece, cu mişcări lente ce păreau să accentueze permanent carura lui impresionantă şi braţele lui vânjoase; când mergea, călca apăsat, cu paşi lungi, iar când vorbea (ceea ce se întâmpla rar), glasul lui de bas căpăta intonaţii bogate şi marţiale. Avea o atitudine lipsită

de umor şi nicidecum agreabilă, însă severitatea trecea drept o virtute la un om de profesia lui, iar spre lauda lui, votanţii erau de acord că niciodată nu i se putuse pune în cârcă vreo învinuire de favoritism sau prejudecată.

Bârfele care mai circulau, fără convingere, la adresa lui se bazau pe presupuneri şi, aproape întotdeauna, se refereau la relaţiile lui personale cu nevastă-sa. După toate aparenţele, căsnicia lor se desfăşura într-o tăcere absolută, cu o îndârjire

sumbră din partea lui şi o inhibiţie temătoare din partea ei.

Femeia se prezenta drept doamna George, şi asta doar în şoaptă; avea alura panicată şi consternată a unui animal chinuit, care vede o cuşcă unde nu este niciuna şi tresare speriat la orice zgomot. Doamna George nu se aventura dincolo de uşa închisorii decât arareori, în puţinele ocazii când se arăta în public, păşind roşie la faţă, pe strada Revell, în spatele directorului Shepard.

Trecuseră patru luni de când veniseră în Hokitika, până când să

se afle că avea şi ea, de fapt, un nume de botez – Margaret –, deşi a-l rosti în prezenţa ei era un atac atât de îngrozitor, încât singura ei reacţie era să fugă.

— Am venit la dumneata pentru afaceri, domnule Nilssen, începu Shepard.

Ţinea bolul pipei în căuşul palmei, cu mâna lipită de piept, în timp ce spunea:

— Închisoarea noastră, în prezent, nu se deosebeşte cu mult de un ţarc, un staul prăpădit. Lumina abia dacă pătrunde, iar aerul e sufocant. Ca să aerisim, deschidem uşa şi o fixăm cu un lanţ, iar eu mă aşez afară, în dreptul pragului, cu puşca pe genunchi. Este insuportabil. Nu avem condiţii să primim...

criminali mai experimentaţi. Cu fărădelegi mai sofisticate. Cum ar fi un omor, bunăoară.

— Nu... da, da, zise Nilssen. Bineînţeles.

După o scurtă tăcere, Shepard continuă:

— Nădăjduiesc să nu te deranjeze pesimismul meu, însă eu cred că Hokitika va intra cât de curând într-o perioadă mai sumbră. Oraşul acesta este în pragul unei transformări. Legea căutătorilor de aur prevalează încă pe dealuri, iar aici – ei bine, noi aici suntem încă un târg din Canterbury, însă în scurt timp vom deveni bijuteria Coroanei pe aceste meleaguri. Westlandul se va diviza, iar Hokitika va înflori; însă, ridicându-se astfel, va trebui să se împace cu ea însăşi.

— Să se împace...?

— Sălbăticia şi civilizaţia, spuse Shepard.

— Dumneata te referi la băştinaşi – la triburile maori?

Nilssen vorbise cu însufleţire, fiindcă nutrea o pasiune romantică pentru ceea ce el numea „viaţa tribală”. Când luntrile maorilor treceau năvalnic prin Cheile Buller – le văzuse el de la distanţă –, Nilssen se înfiora de evlavie. Războinicii i se păreau teribili, femeile lor – misterioase, datinile lor – înfricoşătoare şi primitive. Fascinaţia lui aducea mai degrabă a spaimă decât a veneraţie, însă era genul de spaimă care îl atrăgea în

permanenţă. De fapt, ceea ce îl îmboldise iniţial pe Nilssen să

plece în Noua Zeelandă fusese o întâlnire întâmplătoare cu un marinar versat la un han de pe marginea drumului, în apropiere de Southampton; marinarul se fălea (cam improbabil, cum s-a dovedit) cu întâlnirile lui cu populaţiile primitive din mările sudului. Era olandez şi purta un surtuc care-i venea doar până

la brâu. Povestea că făcuse troc cu indigenii, dându-le cuie de fier, la schimb cu nuci de cocos; le lăsase pe femeile din insule să

pună mâna pe pielea albă a pieptului lui; iar, odată, îi dăruise un nod unui băiat de pe o insulă. („Ce fel de nod?” întrebase Nilssen, cu o curiozitate nestăpânită; era un „cap de turc”; Nilssen nu auzise de aşa ceva, aşa că marinarul a schiţat cu degetul prin aer o formă ornamentală ca un mic turban.)

Dar Shepard scutură din cap, ca răspuns la intervenţia lui Nilssen.

— Eu nu folosesc cuvântul „sălbăticie” în sensul de populaţie băştinaşă, zise el. Eu mă refer la ţinutul propriu-zis.

Prospecţiunile sunt o treabă urâtă: oamenii încep să aibă

mentalitate de hoţi. Iar în condiţiile grele de aici, minerii devin şi mai disperaţi.

— Dar mineritul poate fi şi civilizat.

— Poate – după ce nu va mai fi rămas nimic prin râuri. După

ce, în locul prospectorilor, vor apărea îndiguiri, drage şi mine deţinute de companii, atunci când pădurile vor fi tăiate – da, poate atunci.

— Dumneata nu crezi în puterea legii? spuse Nilssen încruntându-se. Ştii că Westlandul va avea curând un loc în Parlament.