— Dar puteţi foarte bine să-l întrebaţi direct pe domnul Carver, replică lucrătorul bancar vorbind pe acelaşi ton inofensiv, în aşa fel încât remarca nu păru grosolană, ci doar plăcut nonşalantă – fusese ca şi cum ar fi trecut pe lângă o căruţă care se stricase în drum şi ar fi observat, destul de afabil, că exista o metodă foarte simplă de a repara osia.
Balfour îl lămuri că Francis Carver era plecat pe mare şi că
nu putea să ia legătura cu el.
Funcţionarul părea nesatisfăcut de această explicaţie. Se uită
lung la Balfour, ţinându-şi degetul arătător pe buza de jos. În mod evident totuşi, nu putea inventa vreo altă obiecţie care să-i ofere motivul de a nu da curs rugăminţii lui Balfour. Încuviinţă
din cap, trase registrul spre el şi scrise acolo o notiţă, cu litere subţiri şi citeţe. Apoi apăsă cu o hârtie sugativă pe pagină (un gest cam inutil, îşi zise Balfour, din moment ce registrul rămăsese deschis) şi şterse vârful peniţei cu o bucată pătrată de piele moale.
— Aşteptaţi aici, vă rog, spuse el şi dispăru printr-o uşă
joasă, dincolo de care se afla un fel de anticameră, de unde reveni iute cărând un dosar mare, legat în piele şi marcat pe cotor cu litera C.
Balfour bătea darabana din degete, în timp ce funcţionarul desfăcea încuietoarea dosarului şi îl deschidea. Îl studia atent pe individul din faţa lui printre barele grilajului.
Ce contrast între acest tânăr şi băştinaşul maori de pe stradă! Erau amândoi cam de aceeaşi vârstă, dar în timp ce Tauwhare era un tip musculos, vânos şi mândru, acest individ părea molatic, aproape ca o felină: mişcările lui sugerau un fel de voluptate nepăsătoare, ca şi cum nu vedea de ce să-şi irosească
energia în numele rapidităţii, şi nici nu vedea vreun motiv să o conserve. Era uscăţiv la trup. Avea părul şaten, lung şi ondulat la vârfuri şi îl purta legat cu o fundă la ceafă, ca un balenier. Cu faţa lătăreaţă şi ochii distanţaţi, avea buze groase, dinţi foarte strâmbi şi un nas cam mare. Aceste trăsături luate laolaltă îi confereau o expresie deopotrivă onestă şi nonşalantă – or, nonşalanţa este o formă de eleganţă, când are pretenţii mari şi refuză să îşi dezvăluie sursa. Lui Balfour i se părea un tânăr foarte elegant.
— Poftim, aici, spuse funcţionarul bancar în cele din urmă, arătând spre dosar. Vedeţi – Carswell, aici, şi după aceea Cassidy. Omul dumneavoastră nu figurează aici.
— Asta înseamnă că Francis Carver nu deţine o autorizaţie de minerit.
— Nu în Canterbury, nu, spuse el închizând dosarul cu un bufnet înfundat.
— Dar dacă are vreun certificat din Otago?
— Din păcate, pentru asta va trebui să mergeţi la Dunedin.
Ajunsese într-un impas. În povestea lui Lauderback, aurul din ladă provenea (ipotetic, desigur) din Dunstan, care era un teren aurifer din Otago.
— Nu ţineţi evidenţe ale oamenilor din Otago? întrebă Balfour dezamăgit.
— Nu.
— Dar dacă a venit aici cu documente din Otago? Nu ar
trebui să existe o evidenţă la vamă – de când a sosit prima oară?
— Nu la vamă, zise funcţionarul bancar. Dar dacă ar fi scos ceva pulbere de aur, ar fi trebuit să o evalueze şi să o cântărească înainte să plece. Nu are voie să o transfere în altă
provincie sau să o scoată din ţară fără să o declare în prealabil.
Ceea ce înseamnă că s-ar fi prezentat aici. Noi am fi cerut să
vedem autorizaţia de minerit. Apoi am fi consemnat în acest registru că omul lucrează cu documente din Otago, dar pe un lot de minerit din Hokitika. Nu există nimic de acest fel în registru; prin urmare, cum spuneam adineauri, putem deduce, fără să ne hazardăm, că nu a făcut prospecţiuni nicăieri prin împrejurimi.
Cât despre întrebarea dacă a făcut prospecţiuni în Otago, n-am nici cea mai mică idee.
În tonul funcţionarului, desluşeai acel sentiment de nelinişte stăpânită specifică unui birocrat căruia i se cere să explice vreun aspect banal al birocraţiei în care el însuşi este o rotiţă: şi spunem „nelinişte stăpânită”, fiindcă un funcţionar găseşte întotdeauna o satisfacţie în dovada competenţei lui profesionale, deşi necesitatea de a da acea explicaţie pare, în mod obscur, să
submineze chiar sistemul care i-a permis să dobândească acea competenţă profesională.
— În regulă, spuse Balfour. Acum, încă un lucru. Vreau să
ştiu dacă Francis Carver a deţinut acţiuni în vreo companie minieră sau dacă a obţinut acţiuni din vreun lot de minerit privat.
O undă de îndoială tulbură expresia amabilă a tânărului. O
fracţiune de secundă, acesta nu spuse nimic, şi din nou s-ar fi zis că încerca să găsească un motiv de a refuza solicitarea lui Balfour, de a declara că era contrară regulamentului, sau de a insista să afle mobilul acelei cereri. Îl studia pe Balfour cu o privire pătrunzătoare, în ciuda amabilităţii de pe chipul lui, iar Balfour, care se simţea întotdeauna stânjenit când cineva îl scruta făţiş, se încruntă foarte ursuz. Dar, ca mai înainte, lucrătorul bancar decise să îşi facă datoria de funcţionar în acel post. Scrise o altă însemnare în registrul lui, tamponă pagina cu o sugativă, după care se scuză politicos şi plecă să rezolve această nouă rugăminte.
Când reveni cu evidenţa acţiunilor, părea de-a dreptul încurcat totuşi.
— Francis Carver a făcut speculaţii financiare în această
regiune, spuse el. Nu sunt investiţii propriu-zise, ci doar un singur lot de minerit. E ca un fel de acord privat. Carver ia acasă
cam cincizeci la sută din profitul net al minei în fiecare trimestru.
— Cincizeci la sută! exclamă Balfour. Şi doar un singur lot de minerit – ăsta da tupeu! Când a cumpărat?
— În evidenţele noastre, apare ca dată iulie 1865.
— De-atâta timp! spuse Balfour.
„Cu şase luni în urmă! Dar asta a fost după vânzarea velierului Godspeed – nu?” îşi zise el.
