— Constat că nu m-am exprimat suficient de clar, zise Shepard. Îmi permiţi să o iau de la început?

— Sigur că da.

Temnicerul începu imediat, fără să-şi modifice poziţia sau tonul.

— Când două coduri de justiţie sunt disponibile simultan, spuse el, oamenii întotdeauna se vor folosi de unul ca să

protesteze împotriva celuilalt. Imaginează-ţi un tip care socoteşte că e just şi corect să depună o plângere la Judecătoria de pace împotriva propriei lui târfe, pretinzând aplicarea legii, de la care el însă pretinde să fie exceptat. Este refuzat şi, eventual, este chiar acuzat că ar fi în cârdăşie cu fata; acum, blamează atât legea, cât şi pe fată. Legea nu poate rezolva ceea ce mentalitatea lui de miner crede că trebuie făcut, aşa că îşi face singur dreptate

şi o sugrumă pe fată. Odinioară, cearta s-ar fi soluţionat cu pumnii, pe loc – asta era legea minerilor. Posibil ca târfa să

moară sau să supravieţuiască, însă în ambele variante el este autorul faptei. Dar acum – acum simte că dreptul lui de a cere să

i se facă dreptate în instanţa de judecată a fost nesocotit, şi asta este ceea ce îi dă ghes să acţioneze. Are de două ori motive să fie furios, şi tot de două ori răbufneşte şi turbarea lui. Eu văd exemple de acest fel în fiecare zi.

Shepard se rezemă de spătar, punându-şi pipa la loc în gură.

Părea flegmatic, însă ochii lui spălăciţi erau aţintiţi foarte intens asupra amfitrionului său.

Nilssen nu rata niciodată ocazia de a provoca o speculaţie ipotetică.

— Da, însă, ca să preiau argumentul dumitale, presupun că

nu sugerezi vreo preferinţă pentru legea mineritului?

— Legea mineritului este obtuză şi mârşavă, spuse calm comandantul Shepard. Noi nu suntem sălbatici, noi suntem oameni civilizaţi. Nu consider că legea este defectuoasă; vreau doar să subliniez ce se întâmplă atunci când sălbăticia întâlneşte civilizaţia. Acum patru luni, bărbaţii şi femeile din închisoarea mea erau beţivi şi borfaşi. Acum, văd beţivi şi borfaşi care se simt indignaţi şi îndrituiţi să vorbească despre lege, de parcă au fost judecaţi pe nedrept. Şi sunt furioşi.

— Dar, din nou, ca să conchidem, spuse Nilssen. După ce târfa este sugrumată, după ce turbarea minerului se consumă.

Nu se poate ca legea civilizaţiei să nu intervină atunci pentru a-l condamna pe acest om, aşa-i? Nu se poate să nu fie pedepsit cum se cuvinte într-un final!

— Nu şi dacă ortacii se raliază în jurul lui, pentru a apăra drepturile minerilor, replică Shepard. Nimeni nu se înverşunează

mai tare să apere un cod, ca atunci când acel cod este periclitat, domnule Nilssen, şi nimic nu poate fi mai brutal decât o bandă

de oameni furioşi. De şaisprezece ani, eu sunt temnicer.

— Da, spuse Nilssen rezemându-se de spătar. Am înţeles ce vrei să spui; într-adevăr, zona aceasta crepusculară între lumea veche şi cea nouă este periculoasă.

— Trebuie să desfiinţăm lumea veche, spuse Shepard. Nu voi tolera târfele şi nici pe cei care le frecventează.

Autobiografia lui Shepard (un document care, dacă ar fi vreodată scris, ar fi inflexibil, mustrător şi auster) nu conţinea acel capitol obligatoriu, în care tânărul erou se destrăbălează şi face nebunii; de când se însurase, imaginaţia lui nu plăsmuise

nimic dincolo de trupul butucănos al doamnei George, ale cărei cadenţe erau atât de familiare şi atât de regulate, încât şi-ar fi putut potrivi ceasul de buzunar după ritmul ei zilnic. Shepard se comportase întotdeauna ireproşabil şi, în consecinţă, capacitatea lui de empatie era mică. Profesia Annei Wetherell nu-l fascina nicidecum, mai ales că în memoria lui nu existau amintiri adolescentine, pline de duioşie sau jenă, care să-l îmbuneze cumva faţă de subtilităţile meseriei ei; când se uita la ea, nu vedea decât un inventar de greşeli, o inteligenţă labilă şi, ceea ce era foarte grav, nici cea mai mică dorinţă de a se căi. Faptul că o târfă ar putea încerca să îşi pună capăt zilelor nu i se părea nicidecum impresionant sau regretabil; în cazul de faţă, putea chiar considera că un sfârşit voit era bine-venit. Domnişoara Wetherell trăia la cheremul „dragonului” halucinogen, un drog care slujea un rege imbecil, iar ea va păzi cu râvnă acel tron de-a pururi.

Se cuvine să spunem că, dintre cele şapte virtuţi, comandantul Shepard înclina spre cele patru virtuţi cardinale.

Cunoştea îndeaproape doctrina creştină a iertării, însă doar ca pe un crez care trebuie să fie învăţat şi respectat. Nu intenţionăm să

subapreciem atitudinea lui faţă de religie, remarcând că iertarea este un lucru pe care trebuie mai întâi să simţi că trebuie să îl ceri pentru a şti cum să-l acorzi, iar comandantul Shepard nu simţise niciodată în viaţa lui nevoia imperioasă de a cere. Se rugase pentru sufletul domnişoarei Wetherell, aşa cum făcea pentru toţi cei plasaţi în custodia lui, bărbaţi şi femei deopotrivă, însă rugăciunile sale nu denotau neapărat speranţa într-o mântuire, ci mai degrabă un sentiment al datoriei împlinite.

Credea cu tărie că sufletul sălăşluieşte în trup şi în consecinţă, pângărirea trupului înseamnă un atac asupra sufletului: o târfă

ordinară, priviră prin prisma teologiei dogmatice, o ducea foarte rău, iar Anna Wetherell, într-adevăr, era nehrănită şi maltratată, o nenorocită cum rar întâlneşti. Nu îi dorea să fie osândită la chinurile iadului, însă, în sinea lui, era convins că izbăvirea ei nu era cu putinţă.

Destinul spiritual al domnişoarei Wetherell şi metoda prin care aceasta alesese să şi-l pecetluiască pe veci nu-l interesau, la fel cum nu-l interesau nici meritele ei corporale. În această

privinţă, Shepard se deosebea de majoritatea bărbaţilor din Hokitika, care (aşa cum Gascoigne avea să-i comunice lui Moody peste vreo şapte ore) nu discutaseră aproape despre nimic altceva în ultimele două săptămâni. Când au epuizat primul subiect, au

revenit la cel de-al doilea, un aranjament care le-a alimentat conversaţia pentru o lungă perioadă de timp.

Pipa lui Nilssen se stinsese. Bătu cu bolul pipei în birou, ca să o golească de cenuşă, apoi începu să o umple din nou.

— Cred că Alistair Lauderback intenţionează să facă o schimbare, spuse el dezlegând cu mâna liberă şireturile pungii de tutun. Dacă va fi ales, desigur.

Shepard nu răspunse imediat.

— Ai urmărit campania electorală?

Nilssen, ocupat cu punga de tutun, nu remarcă ezitarea celuilalt. Iniţial, când temnicerul îşi făcuse apariţia, Nilssen se temuse de el, ba chiar se ferise circumspect, însă la el rar se întâmpla ca o stare de jenă să dureze prea mult. Teoria lui Shepard despre justiţie îi stimulase inteligenţa şi îi dăduse satisfacţie, făcându-l să se simtă din nou stăpân pe facultăţile lui. Ritualul meticulos care însoţea umplerea pipei – şireturile din piele subţiate de uzură, aroma pregnantă de tutun uscat –

avusese darul de a-i reda cumva calmul interior. Replică fără

să-şi ridice privirea:

— Da, am citit discursurile în fiecare zi, cu mare atenţie.

Lauderback e aici acum, în Hokitika, nu-i aşa?

— Aşa e, spuse Shepard.

— Cred că va câştiga alegerile, spuse Nilssen frecând între degete câteva fire de tutun. Lyttelton Times îl susţine.

— Îl apreciezi?

— Tunele şi căi ferate, ăsta-i jocul lui, nu-i aşa? zise Nilssen.

Progres, civilizaţie, chestii dintr-astea. Este interesant cum gândirea dumitale se mulează aproape perfect pe campania lui Lauderback, adăugă el aprinzând un chibrit.

Shepard vru să răspundă, dar pregetă.

— Nu am obiceiul să discut despre viziunea mea politică în biroul altcuiva decât dacă sunt poftit să o fac, domnule Nilssen.

— O, dar te rog, spuse Nilssen politicos, agitând prin aer băţul de chibrit, ca să-l stingă.

— Dar cu permisiunea dumitale, încuviinţă Shepard mişcându-şi capul mare şi palid, voi spune astfel: şi eu cred că

Lauderback va câştiga atât un loc în Parlament, cât şi postul de guvernator local. Are o personalitate puternică, ceea ce reprezintă