comisionului dumitale este o afacere strict privată.

— Ne-am înţeles, domnule. Ţi-o jur, adăugă Nilssen după o scurtă pauză, pe urmă regretă imediat cuvintele rostite.

— Poate nu strică, în acest sens, să introducem o clauză în contractul nostru, spuse Shepard cu dezinvoltură. Ca să fim cu cugetul împăcat.

— Poţi să te bizui pe discreţia mea, ripostă Nilssen înroşindu-se din nou.

— Sper sincer să fie aşa, zise Shepard.

Se ridică şi întinse mâna spre Nilssen, care se ridică şi el. Cei doi îşi strânseră mâna.

— Domnule Shepard, spuse brusc Nilssen, când temnicerul se pregătea să iasă. Felul cum ai vorbit mai devreme – despre sălbăticie şi civilizaţie, despre lumea veche şi lumea nouă...

Shepard îl privea impasibil.

— Da.

— Sunt curios să aflu cum se aplică această linie de gândire la toate astea – averea defunctului, comoara, văduva lui Wells.

Lui Shepard îi trebui mult timp până să răspundă.

— O „comoară bilet-spre-casă” este un prilej de reinventare totală, domnule Nilssen, rosti el într-un final. Cine găseşte un bulgăre de aur poate să-şi cumpere o existenţă. Acest gen de promisiune nu ţi se oferă în lumea civilizată.

*

Nilssen a stat de unul singur în biroul lui multă vreme după

ce Shepard a plecat, sucind şi răsucind în minte propunerea temnicerului. O sămânţă de îndoială încolţea în sufletul lui.

Simţea că îi scăpase o conexiune pe undeva, ca şi cum ar fi dat peste o batistă cu colţul înnodat, făcută ghemotoc în buzunarul pentru ceas al unei veste mai vechi, şi nu reuşea nici în ruptul capului să îşi aducă aminte ce ar fi trebuit acel nod să-l ajute să-şi amintească – ce treabă de rezolvat, ce responsabilitate de asumat; unde fusese, măcar, când înnodase colţurile şi vârâse batista în buzunar, ca să o aibă aproape de inimă. Bătea darabana cu degetele; se juca nervos cu reverul hainei. Ploaia lovea în geam. Umbrele cenuşii din încăpere şi-au schimbat locul când soarele a intrat în nori.

Dintr-odată, se ridică în picioare, se duse la uşă şi, crăpând-o un pic, strigă prin deschizătură:

— Albert!

— Da, domnule, răspunse Albert din biroul celălalt.

— Crosbie Wells – tipul care a murit.

— Da, domnule.

— Cine a descoperit cadavrul? Nu-mi aduc aminte.

— Un grup de oameni, domnule, replică Albert.

— Mai ţii minte cum s-a întâmplat?

— A scris în ziare, pot să găsesc articolul, dacă vreţi.

— Nu-i nevoie, spune-mi tu ce îţi aminteşti.

— Drumeţii s-au oprit să se odihnească şi l-au găsit pe domnul Wells proaspăt mort, din câte am înţeles eu, stând la masa din bucătărie, aşa scria în ziar.

— Îmi spui numele?

Dar Nilssen ştia deja. Rezemându-şi capul de tocul uşii, simţi că i se face rău.

— Tipul acela care candidează pentru Parlament din partea ţinutului Westland, spuse Albert. Omul din Canterbury. L-aţi cunoscut săptămâna trecută la Star. Alistair Lauderback e numele lui.

*

După vreo zece minute, Nilssen apăru în uşa celuilalt birou, desfăcând calota clacului cu un pocnet atât de îngrozitor, încât slujbaşul sări speriat de pe scaun. Ţinea bastonul în mână într-o manieră cam brutală, strângându-l de la mijloc ca pe o bâtă cu care ar fi vrut să ciomăgească pe careva. Şi era foarte palid la faţă.

— Dacă vă caută cineva, să spun că vă găseşte la Nonpareil?

strigă Albert după ce negustorul porni spre uşă.

— Nu, lasă-mă-n pace. Spune-le să aştepte. Spune-le să

revină luni, se răsti Nilssen fără să se întoarcă.

Trecu de ghereta portarului şi porni cu paşi mari pe chei, dar când ajunse în dreptul plăcintăriei din colţ, unde prânzea de obicei, nu se opri. Se înfăşură strâns în mantou şi coti spre munţi, înspre Kaniere şi terenurile aurifere.

MIEZUL NOPŢII MIJEŞTE ÎN SCORPION

În care spiţerul porneşte în căutarea opiului; facem cunoştinţă,în sfârşit, cu Anna Wetherell; Pritchard îşi pierde răbdarea; şise trag două focuri de armă.

Plecând de la firma lui Nilssen, Joseph Pritchard nu se întorsese imediat la laboratorul lui de pe strada Collingwood.

Pornise, în schimb, spre Gridiron, unul dintre cele şaizeci sau şaptezeci de hoteluri ingrate pe porţiunea cea mai aglomerată şi cea mai plină de viaţă a străzii Revell. În aceasta clădire (care, cu tencuiala ei gălbuie şi cu obloanele false, prezenta o faţadă veselă

chiar şi pe ploaie) locuia de regulă domnişoara Anna Wetherell, şi, cu toate că locatara nu obişnuia să primească musafiri la această oră din zi, nici Pritchard nu obişnuia să-şi vadă de treburi decât conform propriei lui planificări. Urcă tropăind treptele de la intrare şi deschise uşa cu o smucitură, fără măcar să-i salute din cap pe minerii de pe verandă, care şedeau aliniaţi cu cizmele pe balustradă, ba trăgând la măsea, ba curăţându-şi unghiile sau molfăind şi scuipând tutun în noroi. Se uitară la el cumva amuzaţi, când acesta trecu sumbru spre holul hotelului remarcând, după ce uşa se trântise cu o bufnitură în urma lui, că bărbatul părea foarte hotărât să ajungă la miezul adevărului.

Pritchard nu se mai văzuse cu Anna de multe săptămâni.

Aflase indirect despre tentativa ei de sinucidere, prin intermediul lui Dick Mannering, care l-a rândul lui preluase informaţia de la Ah Sook, chinezul care deţinea spelunca de opiu de la Kaniere.

De obicei Anna îşi practica meseria în Chinatown, la Kaniere, şi din acest motiv era cunoscută drept „Anna Chinezoaica”, o poreclă care-i afecta negativ popularitatea în unele cercuri, dar i-o şi accentua major în altele. Pritchard nu aparţinea nici uneia dintre tabere – îl interesa prea puţin viaţa personală a celorlalţi bărbaţi –, aşa că nu a fost nici entuziasmat, dar nici scârbit când a aflat că târfa era marea favorită a lui Ah Sook şi că zbaterea ei între viaţă şi moarte, după cum i-a relatat Mannering lui Pritchard mai târziu, îl scosese aproape din minţi pe chinez.

(Mannering nu vorbea graiul cantonez, însă cunoştea câteva ideograme, printre care „metal”, „vreau” şi „să mori”, suficient pentru a purta o conversaţie pictografică folosindu-se de agenda

lui, un obiect care ajunsese de-acum atât de mâzgălit şi îngălbenit de uzură, încât îi era uşor să facă diverse aluzii retorice foarte sofisticate, frunzărind pur şi simplu paginile înapoi şi arătând cu degetul spre ceea ce fusese cândva o ceartă mai veche, un aranjament sau o vânzare din trecut.) Pe Pritchard îl irita faptul că Anna nu luase personal legătura cu el. Era spiţer, în fond, iar la sud de râul Grey cel puţin, el era singurul furnizor de opiu pentru speluncile de pe Coasta de Vest; în materie de supradoză, era specialist. Anna ar fi trebuit să vină

la el, să apeleze la sfatul lui. Pritchard nu credea că Anna încercase să îşi pună capăt zilelor: nu putea concepe aşa ceva.

Era sigur că fusese forţată să ia drogul împotriva voinţei ei; ori asta, ori substanţa fusese prefăcută cu intenţia de a-i face rău.

Încercase să recupereze restul cocoloşului de opiu din spelunca chinezului, pentru a examina dacă nu cumva conţinea urme de otravă, însă Ah Sook era mult prea furios pentru a da curs rugăminţii lui, exprimându-şi vehement (tot prin intermediul lui Mannering) ferma hotărâre de a nu mai contracta niciodată