— Pe niciunul, zise Balfour. Nu contează. Nu contează. N-am niciun motiv de ceartă cu Francis Carver – asta să ţii minte.
— O să ţin minte, spuse docherul, apoi adăugă: Ştii, totuşi, dacă vrei informaţii compromiţătoare – şi pe şest –, n-ar strica să-l întrebi pe temnicer.
Balfour urmărea cum pescăruşul se rotea tot mai aproape.
— Pe temnicer? Pe Shepard? De ce?
— De ce? Pentru că Francis Carver a făcut puşcărie sub paza lui Shepard, zise docherul. Pe insula Cockatoo, timp de zece ani la rând. Carver a muncit ca ocnaş acolo, săpând la canalul din port, cu Shepard pe post de gardian. Dacă vrei informaţii compromiţătoare despre Carver, pun pariu că domn’ Shepard e în măsură să le dezgroape.
— În Cockatoo? repetă Balfour plin de interes. N-am ştiut că
Shepard a fost sergent în Cockatoo.
— A fost. Şi pe urmă, exact în anul după ce Carver e eliberat, Shepard obţine transferul în Noua Zeelandă – şi îl urmăreşte! Ce zici de un asemenea ghinion?
— Ghinion mare, admise amicul lui.
— Dar tu de unde ştii asta? întrebă Balfour.
Docherul vorbea acum cu amicul lui.
— Moaca temnicerului meu n-aş mai vrea să o revăd niciodată – după zece ani, zi şi noapte, zi şi noapte, nas în nas cu el – şi pe urmă, hop, imediat ce ajung în libertate…
— De unde ştii tu asta? insistă Balfour.
— Am fost ucenic în şantierul naval de acolo, spuse docherul Hei, ia uite – asta da lovitură pe cinste!
Căci îl plesnise pe pescăruş peste spate cu cangea lui.
— Nu ştii, din întâmplare, pentru ce l-au băgat la pârnaie pe Carver – ei, ia zi, băiete?
— Trafic, răspunse docherul imediat.
— Trafic cu ce?
— Opiu.
— Cum – în China? Sau din China?
— N-aş putea să-ţi spun.
— Cine l-a băgat la pârnaie totuşi? Nu Coroana, presupun.
Docherul reflectă la întrebare, pe urmă ridică din umeri:
— Nu prea ştiu, zise el. Cred că a fost ceva legat de opiu. Dar poate că asta a fost doar ce-am auzit eu.
Imediat după aceea, Balfour le spuse la revedere şi înaintă în lungul limbii de pământ. Lăsându-i pe cei doi mult în spate, singur acum, îşi înfipse picioarele bine în sol, îşi vârî mâinile în buzunar şi privi lung în depărtare, peste tumultul înspumat al mării, dincolo de vinciuri şi cabestane, dincolo de farul de lemn din capătul fâşiei de pământ, dincolo de coca negricioasă a epavelor care eşuaseră pe bancul de nisip.
— Mda, asta e ceva! mormăi el în barbă. Asta e o chestie –
clar, asta e o chestie! Carver, ăsta trebuie să fie numele lui adevărat! Nu poate folosi un pseudonim – nu în Hokitika, sub nasul temnicerului –, ştiut fiind că a făcut puşcărie sub paza tipului, într-un penitenciar!
Balfour îşi netezi mustaţa cu degetul arătător şi degetul mare.
— Aici e hiba totuşi. Ce Dumnezeului l-o fi apucat atunci să
pretindă – lăsând, pe deasupra, şi mărturie în scris – că numele lui ar fi Francis Wells?
SATURN ÎN BALANŢĂ
În care Joseph Pritchard susţine o teorie a conspiraţiei; GeorgeShepard face o ofertă calculată; şi Harald Nilssen acceptă, darnu fără a obiecta, să îl viziteze pe Ah Quee.
În acest punct, s-a întâmplat ca rolul de povestitor să-i fie uzurpat lui Balfour, un transfer care a fost marcat, din partea agentului maritim, prin aprinderea unui nou trabuc, reumplerea paharului şi exclamaţia entuziastă: „Bun, acum corectaţi-mă voi, băieţi, dacă n-am dreptate!”
Acest îndemn viza, din câte se părea, două persoane: pe Joseph Pritchard, bărbatul brunet din stânga lui Moody, care, aşa cum acesta a descoperit curând, pe cât de intens îşi impunea să tacă, pe atât de intens îşi impunea şi să vorbească ponderat; şi pe un alt bărbat, a cărui prezenţă fizică nu am avut deocamdată prilejul să o semnalăm. Acest al doilea personaj juca biliard atunci când Moody intrase în salon; acum, Balfour îl prezentă, gesticulând admirativ cu trabucul în mână: Harald Nilssen, născut la Oslo, stabilit o vreme în Bath, maestru neînvins al pocherului cu trei cărţi în mână şi un ţintaş al naibii de bun – la care Nilssen adăugă, ţâşnind în faţă ca să îşi sporească laudele, că el folosea o muschetă Enfield cu încărcare pe la gura ţevii, cea mai grozavă armă de foc din Imperiul Britanic şi singura pe care el catadicsise vreodată să o atingă.
Aceşti doi bărbaţi erau foarte nerăbdători să urmeze întocmai îndemnul lui Balfour – Nilssen, din motive de vanitate, fiindcă nu putea concepe să aibă rolul principal într-o poveste senzaţională, fără să fie şi actorul distribuit să-l joace; iar Pritchard, din motive de precizie.
ÎI vom lăsa, aşadar, pe Thomas Balfour stând în picioare pe ponton, cu mâinile în buzunar; şi mijind ochii în ploaie. Noi ne vom întoarce privirile la vreo două sute de metri spre nord şi vom descinde în Oborul de pe Gibson Quay, unde, în spatele estradei, o uşă nevopsită dând spre un birou particular poartă emblema
„Nilssen & Co., Tranzacţii cu Comision”.
Din respect pentru armonia sferelor de timp rotitoare, noi vom relua povestea noastră exact din momentul în care Balfour a abandonat-o – în Hokitika, sâmbătă, 27 ianuarie, la ora unu fără
cinci minute, după prânz.
*