Pritchard avea senzaţia că Anna vorbea cu milă şi indiferenţă, ceea ce îl scotea din sărite.

Se gândi dacă să-şi arate enervarea, apoi îşi aminti că venise acolo cu un scop.

— Cine-i clientul? spuse el până la urmă, ca să o tachineze.

Anna se dusese la fereastră, iar acum întoarse capul surprinsă.

— Poftim?

— Ziceai că ai o întâlnite. Cu cine?

— Nu e niciun client. Mă duc cu o doamnă să ne uităm la pălării.

Pritchard pufni zeflemitor.

— Ştiu ce înseamnă onoarea la o târfă, nu-i nevoie să minţi.

Îl studie îndelung, parcă de la mare distanţă, ca şi cum persoana lui ar fi fost un semn vizibil la orizont, un punct îndepărtat, retrăgându-se tot mai mult. Şi apoi spuse lent, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil:

— Bineînţeles, nu aveai de unde să ştii. Am terminat cu prostituţia pentru o vreme.

Pritchard arcui din sprâncene, apoi, pentru a-şi disimula uimirea, râse de ea.

— Femeie onestă, aşa te dai acum, ha? Pălării şi vitrine de prăvălii, da? Cu mănuşi pe stradă?

— Doar cât sunt în doliu.

Simţea că acest răspuns, rostit simplu şi calm, îl făcea să

pară un prost fiindcă râsese de ea; frustrarea i se înfipse ca o gheară în piept.

— Şi Dick ce are de spus apropo de asta? întrebă el, referindu-se la patronul Annei, domnul Mannering.

Anna se întoarse cu spatele.

— Nu-i convine, zise ea.

— Mi-am imaginat, normal!

— Nu vreau să discut despre asta cu tine, Jo.

— Care-i motivul?

— N-am niciun motiv. Niciun motiv special Doar că m-am săturat să mă gândesc mereu la el.

— S-a purtat ca o brută cu tine?

— Nu, spuse Anna. Nu neapărat.

Pritchard se pricepea la târfe. Exista genul sclifosit, târfa care se prefăcea că era şocată şi vorbea piţigăiat, dându-şi aere; exista genul planturos, binevoitor, târfa care purta mâneci lungi, până

peste coate, indiferent de anotimp, şi îţi spunea „băiete”; exista genul de beţivancă, târfa lacomă şi văicăreaţă, cu încheieturile degetelor julite şi roşii, cu ochii apoşi; şi pe urmă, exista categoria din care făcea parte Anna, genul necognoscibil, ba senină, ba scăpărând scântei, a cărei postură şi atitudine trădau o splendidă nefericire, o amărăciune atât de perfectă şi de absolută, încât se manifesta în chip de demnitate şi calm. Anna Wetherell era mai mult decât o apă întunecată; era întunecimea însăşi, mantia ei obscură. Anna era un oracol tăcut, se gândea Pritchard, necunoscând înţelepciunea, ci răutatea, căci indiferent ce lucruri malefice ai fi făcut, sau ai fi spus, sau ai fi văzut, cu siguranţă ea văzuse nenorociri şi mai mari.

— De ce n-ai venit la mine? spuse el în cele din urmă, vrând să o acuze cumva.

— Când?

— Când te-ai îmbolnăvit.

— Eram la închisoare.

— Dar după aceea.

— La ce-ar fi ajutat dacă făceam aşa?

— Te-ar fi scutit poate de multe necazuri, spuse el grosolan.

Aş fi putut demonstra că opiul era otrăvit, dacă m-ai fi lăsat să

depun mărturie.

— Ştiai că era otrăvit?

— Presupun. Cum altfel, Ann? Doar dacă nu...

Anna se îndepărtă de el din nou, ducându-se spre capul

patului şi încolăcindu-şi degetele pe măciulia de fier a tăbliei.

Când trecu pe lângă el, Pritchard simţi din nou mirosul ei –

mirosul de mare. Intensitatea senzaţiei îl uimi. Trebui să-şi înfrâneze impulsul de a păşi spre ea, de a o urmări, de a inhala în nări mireasma ei. Mirosea a sare, a fier, avea gustul metalic şi greu al vremii urâte... nori joşi, se gândea el, şi ploaie. Şi nu era doar mirosul de mare, ci şi de corabie. Izul acela de parâme şi gudron, lemn de tec înălbit de sare, umed şi prăfos, vele unsuroase, ceară de lumânări. Începu să-i lase gura apă.

— Opiu otrăvit, spuse Anna zgâindu-se la el. Cine să-l fi otrăvit?

(Poate era o amintire senzorială, doar un ecou întâmplător, genul de reminiscenţă care te invadează subit, apoi dispare la fel de repede. Încercă să nu se mai gândească.)

— Nu se poate să nu-ţi fi trecut prin minte această

posibilitate, spuse el încruntându-se.

— Da, presupun. Nu-mi mai amintesc nimic.

— Absolut nimic?

— Doar cum stăteam jos, cu pipa în mână. Cum am încălzit acul. După aceea, nimic.

— Am ştiut că nu ai vrut să te sinucizi, că nu ai vrut să-ţi faci singură rău. Am fost convins de asta.