fie judecată la repezeală, în instanţă, pentru tentativă de sinucidere, să fie vânată de tot soiul de bărbaţi, să se scrie despre ea în Times, de parcă ar fi fost cine ştie ce ciudăţenie, să

se discute despre ea la micul dejun, între două runde de biliard, ca şi cum sufletul ei ar fi fost un bun comun, al tuturor, o cauză

generală. O urmărea din ochi cum îşi ştergea nasul, bâjbâind apoi cu degetele să vâre înapoi batista. La ea nu era doar o stare de epuizare, ci o amărăciune de o cu totul altă natură. Nu părea neapărat hărţuită, cât mai degrabă redusă la jumătate.

— N-are importanţă, spuse Anna în cele din urmă, când îşi recăpătă cumpătul. N-are importanţă, aşa sunt eu.

— Dacă aş putea măcar să văd cum arată, spuse Pritchard.

— Ce?

— Răşina. Îţi dau bani pe ea. Nu am de gând s-o mătrăşesc, poţi să-mi dai doar o bucăţică din ea, să ştii; nu trebuie să-mi dai tot pachetul.

Anna scutură din cap şi, în bruscheţea mişcării, Pritchard sesiză ce era schimbat la ea. Din trei paşi mari, ajunse lângă ea şi o înşfăcă de mânecă.

— Unde e? zise el. Unde-i afionul?

Anna se smulse din strânsoarea degetelor lui.

— L-am mâncat, spuse ea. Am mâncat ultima bucată aseară, dacă vrei să ştii.

— Imposibil, nu-i adevărat!

Pritchard o ajunse din urmă şi, prinzând-o de umeri, o

întoarse cu faţa spre el. Cu buricul degetului mare sub bărbia ei, îi împinse capul spre spate, ca să-i vadă ochii mai bine.

— Minţi, spuse el. N-ai consumat nimic.

— Ba da, l-am mâncat, repetă Anna smucindu-se din nou de lângă el.

— I l-ai dat înapoi lui Sook? L-a luat el înapoi?

— L-am mâncat. La fel ca întotdeauna.

— Haide, Anna, zău aşa. Nu fi mincinoasă.

— Nu mint deloc.

— Adică vrei să spui că ai mâncat o bucată de afion otrăvit şi ai ochii limpezi ca seninul cerului?

Anna îşi miji ochii şi spuse:

— Cine-a zis că era otrăvit, mă rog?

— Chiar dacă nu era...

— Ştii tu că era otrăvit? Eşti sigur?

— Nu ştiu naibii nimic despre toată mizeria asta, ce dracu, şi nu-mi place tonul tău, se răţoi Pritchard. Vreau doar să iau înapoi o bucată din drog ca să-l cercetez, ce Dumnezeu!

Anna se înfierbântase din nou.

— Şi cine a pus otrava în drog, Jo? Cine a încercat să mă

omoare? Tu ce bănuieşti?

— Ah Sook, poate, răspunse Pritchard fluturând din braţ.

— Îl acuzi pe omul care te acuză pe tine? râse ea sarcastic.

Ăsta-i un tertip de om vinovat!

— Încerc să te ajut! pufni furios Pritchard. Încerc să fiu de ajutor.

— Nu ai cu ce să ajuţi! strigă Anna. Nu ai pe cine să ajuţi!

Ţi-o spun pentru ultima oară: nu a fost niciun suicid, Joseph, şi nicio nenorocită de otravă!

— Atunci, explică-mi şi mie cum de-ai ajuns să zaci lată, pe jumătate moartă, în mijlocul drumului spre Christchurch!

— Nu pot să explic!

Pentru prima oară în acea zi, Pritchard văzu pe chipul ei o emoţie reală: frică, furie.

— Ai tras o pipă în seara aceea, la fel ca de obicei?

— Şi ca în fiecare zi, de când am depus cauţiunea.

— Azi?

— Nu. Am consumat ultima bucată aseară, ţi-am mai spus.

— La ce oră aseară?

— Târziu. Miezul nopţii, poate.

Lui Pritchard îi venea să scuipe.

— Nu mă face pe mine prost. Te-am văzut cum eşti sub

influenţa drogului şi te-am văzut cum eşti când îţi revii. În momentul de faţă, eşti cuminţită ca o călugăriţă.

— Dacă nu mă crezi, pleacă de-aici, spuse ea boţindu-se la faţă.

— Nu vreau. Nu vreau să plec.

— Lua-te-ar naiba, Jo Pritchard!