Această constatare îi scotea din discuţie pe demnitarii care descoperiseră iniţial trupul neînsufleţit al lui Crosbie şi aduseseră vestea morţii lui în oraş.
În sinea lui, Nilssen era convins că Pritchard avea dreptate când susţinea că suspecţi în această afacere erau cumpărătorul domeniului, Edgar Clinch, dar şi lucrătorul bancar, Frost. Nu îi bănuia că ar fi avut vreun amestec în uciderea lui Emery Staines, cum incontestabil credea Pritchard, însă socotea că Clinch acţionase probabil în baza vreunui pont care i se oferise, din moment ce se grăbise atât de mult să cumpere coliba şi terenul lui Crosbie Wells, şi că, indiferent care o fi fost acel pont, precis Charles Frost ştiuse şi el despre ce era vorba. Nilssen putea accepta, de asemenea, că propria lui implicare în această afacere, oricât de inocente i-ar fi fost intenţiile, nu putea să nu pară cel puţin dubioasă în ochii unui străin imparţial. În fond, el fusese cel care găsise comoara; el notase în registrul lui sticluţa cu laudanum, alături de toate celelalte lucruri din casă (întocmise o listă a bunurilor ce urmau să fie vândute); şi tot el urma să
câştige patru sute de lire sterline din acea tranzacţie.
Totuşi, dincolo de acceptarea acestor fapte (ceea ce, în fond, se reducea doar la acceptarea unor îndoieli şi impresii probabile), Nilssen era nesigur. Pritchard susţinuse că dispariţia lui Emery Staines nu putea fi o coincidenţă, ceea ce era o supoziţie; afirmase că omul fusese ucis, ceea ce era o presupunere; şi sugerase că trupul lui fusese îngropat în mormântul lui Wells, ceea ce era o prezumţie; şi avansase ideea că disputa în justiţie privind proprietatea lui Wells fusese plănuită dinainte ca un fel de camuflare, un fel de momeală – ceea ce, se gândea Nilssen, era de-a dreptul o fabulaţie. Pritchard nu putea justifica prezenţa flaconului cu laudanum în coliba defunctului; nu putea prezenta o motivaţie sau vreun suspect plauzibil, cu toate astea, negustorul nu putea să nesocotească în totalitate convingerile spiţerului, oricât de mult l-ar fi deranjat modul în care acestea erau formulate.
Nilssen nu împărtăşea fascinaţia irezistibilă cu care Pritchard obişnuia să sondeze adâncurile: nu era posedat de patima de a
descoperi adevărul, cum era oaspetele său. Pritchard devenea foarte ciudat când vorbea despre pasiunile lui, elixirele pe care le prepara şi le gusta sub tavanul scund al laboratorului său, răşinile şi prafurile pe care le cumpăra şi le vindea în borcănele din sticlă mată. Omul din faţa lui avea prin caracter ceva rece şi dur, se gândea Nilssen – preschimbând acest sentiment de rău augur, cum făcea adesea, într-un principiu de dezgust estetic.
Într-un final, cu tipicul aer de profundă jignire care punea stăpânire pe el ori de câte ori argumentele altcuiva scoteau în evidenţă o deficienţă a raţionamentului acestuia, Nilssen îşi trase pipa dintre buze şi spuse:
— Mda, poate că Wells avea un contact la Banca Centrală
Killarney, sau vreun tip din Companie...
— Nu, spuse Pritchard, lovind cu toată palma în birou; se aşteptase ca Nilssen să greşească în ipotezele lui, aşa că avea deja pregătit contraargumentul. Aici a fost o mână de chinez, explică el. Pun pariu pe orice sumă de bani. Capiştea aia a lor de la Kawarau era veşnic plină de tipi fără autorizaţie – foloseau în comun drepturile de minerit. Toţi seamănă între ei, pricepi, oricare nume poate trece drept un altul, când vine dintr-o limbă
străină. În Chinatown, toţi muncesc la negru. Dacă treaba ar fi pornit dinăuntrul Companiei, ar fi părut...
— Mai curată? interveni Nilssen cu optimism.
— Dimpotrivă. Când un tip vrea să-şi acopere urmele – când trebuie să folosească intrarea meşterului, în loc să vină prin hol cum se ştie că face –, atunci începe să-şi ia măsuri, să facă
sacrificii. Înţelegi? Un tip din interiorul sistemului trebuie să ţină
seama de pioni şi de celelalte piese. Pe când un om dinafară
poate trata direct cu Diavolul.
Exact exprimările de acest gen îi displăceau enorm lui Nilssen. Coborî privirea din nou spre contractul de vânzare.
— Forja Chinatown, spuse Pritchard. Ţine minte ce-ţi spun eu. Există un tip acolo care face toată munca de topitorie.
Numele lui e Quee.
— Vei discuta cu el? spuse Nilssen ridicându-şi capul.
— De fapt, speram s-o faci tu, spuse spiţerul. Eu nu prea sunt în termeni buni cu orientalii în momentul de faţă.
— Pot îndrăzni să te întreb de ce?
— O, nişte afaceri proaste, atâta tot. Secrete profesionale.
Opiu, spuse Pritchard întorcându-şi palma cu faţa în sus şi apoi lăsând mâna să-i cadă în poală.
Nilssen se încruntă:
— Tu aduci opiul pe mare din China?
— Doamne Sfinte, nu, spuse Pritchard. Din Bengal, preciză
el, ezitând câteva clipe înainte de a continua: E mai mult o dispută personală. Din cauza târfei care a fost la un pas de moarte.
— Anna, zise Nilssen. Anna Wetherell.
Pritchard se întunecă la faţă: intenţionat nu îi folosise numele. Îşi întoarse capul, privind cum picăturile de ploaie se umflau şi se adunau sub marginea de jos a ferestrei glisante.
În scurta tăcere dinainte de a vorbi din nou, Nilssen îşi zise uimit că poate spiţerul o iubea: pe Anna Wetherell, pe târfă.
Analiză posibilitatea în sinea lui, amuzat de idee. Fata era o figură neobişnuit de frapantă – se deplasa cu mişcări leneşe, ucigătoare, ca o lebădă rebelă dar mult prea capricioasă şi labilă
ca să fie pe placul lui Nilssen, iar frumuseţea ei (de fapt, Nilssen nu putea spune că era frumoasă, fiindcă frumoase pentru el nu puteau fi decât nişte apariţii feciorelnice şi angelice) era prea versată pentru gustul lui. În plus, era şi consumatoare de opiu, un viciu care se vedea pe trăsăturile ei, ca o permanentă
înceţoşare, şi în atitudinea ei, ca o neînchipuită epuizare; iar, ca şi cum acest nărav n-ar fi fost îndeajuns de reprobabil, acum mai căpătase şi renumele de posibilă sinucigaşă. Da, se gândea Nilssen: iată exact genul de femeie care să-i cadă cu tronc lui Pritchard. Şi-i imagina parcă întâlnindu-se pe întuneric, iar aceste întâlniri erau pătimaşe şi sortite să se termine prost.
Aici însă negustorul apreciase greşit. Presupunerile lui Nilssen se ghidau întotdeauna după specificul personalităţii lui: prefera îndeobşte acele dovezi care se potriveau cel mai bine cu atitudinea lui principială, şi tot la fel, ţinea cu tărie la acele principii care se pretau cel mai bine la o demonstraţie. Vorbea adesea despre virtute, lăsând astfel impresia unui temperament optimist şi încurajator, însă credinţa lui în virtute era aservită
unui stăpân nu atât de adaptabil ca optimismul. La el, prezumţia de nevinovăţie, cum se spune îndeobşte, se exercita absolut aleatoriu, Nilssen fiind prea mândru de intelectul său pentru a renunţa la puterea ipotezei. În mintea lui, un smalţ protector fusese aplicat pe formele cristaline ale conceptelor înalte: îi plăcea să le contemple şi să se minuneze de strălucirea lor, însă
niciodată, cum s-ar spune, nu se gândise să le dea jos de pe poliţa lor de stejar frumos sculptată şi să le simtă, să le modeleze cu mâinile lui. Conchisese că Pritchard ar fi îndrăgostit, doar fiindcă îi făcea plăcere să reflecteze la acest lucru, să examineze
specimenul, ca apoi să revină la convingerile pe care le avusese în tot acest răstimp, şi anume: Pritchard era un individ bizar; Anna era o cauză pierdută; şi, mai ales, niciodată să nu te îndrăgosteşti de o târfă.
— Da, în fine, spunea Pritchard. Toţi sunt furioşi din cauza asta. Gălbejitul care ţine spelunca de la Kaniere – Ah Sook e numele lui – s-a dus la Tom Balfour după ce târfei i s-a făcut rău
– foarte supărat, pricepi? I-a zis lui Tom că voia să se uite la documentele mele de transport, să verifice ultima ladă care fusese livrată pe numele meu.
