— O, da, spuse Anna. Dar tot îţi mai vine uneori să faci gestul, să ştii.

— Desigur, uneori, răspunse Pritchard prea repede.

Se simţea în inferioritate, dominat, şi avu reflexul să se tragă

înapoi.

— Nu mă pricep nicidecum la otrăvuri, spuse ea.

— Examinând ce-a mai rămas din pachet, ţi-aş putea spune dacă drogul a fost amestecat sau nu cu vreo altă substanţă, zise Pritchard. Acesta-i motivul pentru care am venit aici. Vreau să

ştiu dacă pot să răscumpăr de la tine o parte din pachet, ca să-l analizez cu atenţie. Ah Sook nici nu vrea să stea de vorbă cu mine.

Anna miji ochii bănuitoare:

— Vrei să-l analizezi sau să-l schimbi cu altul?

— Asta ce vrea să însemne, mă rog?

— Că s-ar putea să încerci să îţi ştergi urmele.

Pritchard se înroşi de indignare.

— Care urme? Am întrebat care urme? insistă el văzând că

Anna tăcea.

— Ah Sook crede că tu ai pus otrava în drog, zise Anna în

cele din urmă, iscodindu-l din priviri.

— Zău? Şi de ce naiba să mă fi complicat aşa, dacă ţi-aş fi vrut moartea?

— Dar dacă îi doreai lui moartea?

— Şi să nu-l mai am drept client? exclamă Pritchard. Uite ce e, continuă el coborând vocea. Nu pretind că aş nutri vreun sentiment de prietenie sau simpatie, însă nici nu am vreun motiv de ceartă cu orientalii ăştia. Pricepi? N-am de ce să le vreau răul.

Nici unuia dintre ei.

— Cortul de pe parcela lui a fost din nou sfâşiat. Luna trecută. Toate leacurile lui s-au stricat.

— Şi ce, crezi că eu m-am pretat la aşa ceva?

— Nu, nu cred asta.

— Atunci, care-i schema? zise Pritchard. Haide, Ann, ciripeşte. Ascult.

— Al Sook crede că te ţii de mânării.

— Otrăvind chinezoi? răbufni Pritchard.

— Da, spuse Anna. Şi nici nu-i atât de stupid, ca idee, să ştii.

— Asta-i culmea! Nu pot să cred că ai adoptat viziunea lui!

— N-am spus asta, zise ea. Nu eu sunt cea care crede...

— Ba tu eşti cea care mă crede un cârcotaş bătrân, spuse Pritchard. Ştiu asta. Sunt un cârcotaş bătrân, Anna. Dar criminal nu sunt.

Convingerea târfei dispăru la fel de iute cum pusese stăpânire pe ea în urmă cu câteva momente. Anna se închise din nou în ea însăşi. Păşind pieziş spre fereastră, îşi duse mâna la decolteul rochiei şi începu să tragă cu degetele de gulerul din dantelă croşetată. Lui Pritchard îi veni inima la loc. Recunoştea gestul, care nu era o reacţie tipică de-a ei, ci o mişcare pe care instinctiv o avea orice fată într-o asemenea situaţie.

— Mda, în fine, spuse el încercând să o îmbuneze. În fine.

— Nu eşti chiar aşa de bătrân, spuse ea.

Ar fi vrut să o mângâie.

— Şi, pe urmă, povestea asta cu laudanumul, toată tevatura cu Crosbie Wells, zise el. Numai la asta mi-a stat mintea tot timpul.

— Nu ştiu, care poveste cu laudanumul?

— Flaconul cu laudanum găsit sub patul pustnicului. E al meu.

— Cu dop sau fără?

— Cu dop. Dar doar pe jumătate plin.

Părea s-o intereseze subiectul.

— Al tău... asta înseamnă că îţi aparţine ţie sau doar a fost cumpărat de la tine?

— A fost cumpărat, zise Pritchard. Dar nu de către Crosbie.

Nu i-am vândut omului ăluia niciun dram niciodată.

Anna îşi duse mâna la obraz, gânditoare.

— Asta-i ciudat.

— Bătrânul Crosbie Wells, zise Pritchard, încercând să facă

pe glumeţul. Nimeni nu i-a dat atenţie nici cât negru sub unghie când trăia, iar acum, poftim, numai despre el se vorbeşte.

— Crosbie... îngăimă Anna, apoi brusc începu să plângă.

Pritchard nu schiţă niciun gest de a veni spre ea, de a-şi deschide braţele, de a-i oferi alinare. O urmărea din ochi cum scormonea după o batistă ascunsă în mânecă şi aştepta cu mâinile strâns împreunate la spate. Anna nu plângea pentru soarta lui Crosbie Wells. Nici măcar nu-l cunoscuse. Anna plângea de mila ei.

Bineînţeles, reflecta Pritchard, o fi fost neplăcut pentru ea să