Nilssen se făcu roşu la faţă.
— Clinch n-ar fi capabil să omoare pe cineva. Niciunul, nici celălalt n-ar fi capabili de aşa ceva. Charlie Frost?! Haida de, Jo, las-o baltă! Tipul e un ţâşti-bâşti.
— N-ai de unde să ştii de ce e în stare un om, dacă te iei doar după cum arată. Şi cu siguranţă n-ai de unde să ştii ce-a făcut la viaţa lui.
— Genul acesta de speculaţie... începu Nilssen, dar neştiind cum să-şi formuleze obiecţiile, amuţi din nou.
Pe Emery Staines, prospectorul care dispăruse, Nilssen nu-l cunoştea aproape deloc, deşi, dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi declarat contrariul, fiindcă Nilssen obişnuia să susţină că avea legături strânse cu o persoană ori de cât ori i se părea măgulitor pentru el, iar Staines era exact genul de om cu care lui Nilssen i-ar fi convenit să fie într-o relaţie cordială. Lui Nilssen îi plăcea să se simtă epatat, şi nimic nu avea darul de a-l epata mai profund decât personalitatea unui om pe care el îl admira foarte mult. Emery Staines, bucurându-se de tinereţe şi siguranţă de sine, era, fireşte, un tip demn de invidiat. Încercând să şi-l amintească acum, Nilssen nu putea să nu-i dea dreptate lui Pritchard: era mai mult decât improbabil ca Staines să fi părăsit Hokitika pe furiş, de bunăvoie, în toiul nopţii. Minele lui necesitau întreţinere şi supraveghere permanentă, în plus avea peste cincizeci de angajaţi – păi, era limpede că absenţa lui ar costa o grămadă de bani, se gândea Nilssen, iar datoriile s-ar acumula de la o zi la alta. Nu, Pritchard avea dreptate. Staines ori fusese răpit, ori – mult mai plauzibil – fusese omorât, iar cadavrul lui fusese dosit la loc sigur.
Ce se ştia acum despre Emery Staines era că ultima oară
fusese văzut pe la asfinţit, în ziua de 14 ianuarie, mergând pe strada Revell în direcţia casei lui, care era situată spre sud. Ce s-a întâmplat după aceea, nimeni nu ştia. Bărbierul a venit la el a doua zi la ora opt şi a găsit uşa descuiată; a relatat că patul era răvăşit, ca şi cum cineva dormise recent acolo, însă în vatră focul era stins. Toate bunurile de valoare erau la locul lor, neatinse.
Emery Staines nu avea duşmani, din câte ştia Nilssen. Avea o fire senină şi foarte deschisă, la care se adăuga neasemuitul talent de a reuşi să se comporte deopotrivă cu mărinimie şi cu modestie. Era foarte bogat, dar existau foarte mulţi bogătaşi în Hokitika, majoritatea fiind cu mult mai nesuferiţi decât el.
Desigur, tinereţea lui era un fapt ieşit din comun, în comparaţie cu ceilalţi, putând eventual să stârnească invidie într-un om mai în vârstă şi mai înăcrit de viaţă, însă invidia nu era un motiv prea serios de a ucide pe cineva, se gândea Nilssen, dacă într-adevăr tânărul acesta fusese ucis.
— Ce l-a putea împinge pe un om să se certe cu Staines?
reflectă Nilssen cu voce tare. Băiatul ăla radiază noroc – ca Midas, tot ce atinge se preschimbă în aur.
— Norocul nu este o virtute.
— Să fi fost ucis pentru bani, atunci?
— Hai să-l lăsăm deoparte pe Staines pentru moment, zise Pritchard, aplecându-se în faţă. Tu te-ai ales cu o felie bună din averea lui Crosbie Wells.
— Da, ţi-am spus, zece la sută, zise Nilssen şi îşi reîntoarse privirea spre birou, unde era chitanţa galbenă ce pecetluise actul de vânzare. Comision pe vânzarea bunurilor lui, asta a fost; dar acum, când moştenirea a fost revendicată, plata aceasta devine nulă. Va trebui să dau totul înapoi. Proprietatea defunctului nu trebuia să fie vândută.
Atinse cu degetul marginea chitanţei. Semnase documentul, plus copia aferentă, exact la acest birou, în urmă cu două
săptămâni, iar acum simţea un gol în piept când vedea numele lui scris acolo. În Hokitika, vânzarea bunurilor provenite din averea unui defunct nu era niciodată o afacere profitabilă, însă
firma lui nu prospera, iar el era disperat. Cât de ruşinos i se părea ca, după ce bătuse atâta drum, străbătând jumătate din circumferinţa globului terestru, să ajungă să decadă financiar într-un asemenea hal, să scormonească după firimiturile căzute de la mesele unor oameni mai bogaţi, mai norocoşi. Numele de pe chitanţă – Crosbie Wells – nu însemnase nimic pentru el. Din
câte ştia el, Wells era un singuratic, un prăpădit şi un nenorocit care se îmbăta criţă în fiecare noapte şi nu visa nimic. Nilssen îşi semnase numele cu amărăciune, cu vlăguire. Urma să închirieze un cal, să-şi sacrifice o zi de muncă, să meargă călare – unde? –
tocmai pe coclaurile din Arahura şi să sorteze bunurile acestui decedat, ca un vagabond scormonind prin şanţuri, după
mâncare.
Şi atunci – strâns îndesat între cufăraşul cu făină, cutia cu praf de puşcă, dulapul pentru mâncare, foalele pentru foc, ligheanul crăpat fixat pe o masă veche – a văzut totul sclipind, masiv şi neted. Comisionul lui se ridicase la un pic peste patru sute de lire sterline; pentru întâia oară în viaţa lui, Nilssen devenise un om înstărit. Ar fi putut să-şi facă bagajele şi să plece cu prima navă la Sydney; ar fi putut să se întoarcă acasă; ar fi putut să o ia de la capăt în altă parte; ar fi putut să se însoare.
Dar n-a apucat să se bucure de bani. Ziua în care comisionul lui a fost plătit în cele din urmă a fost şi ziua în care a sosit doamna Wells; în câteva ceasuri, vânzarea averii fusese contestată, moştenirea fusese revendicată şi averea fusese sechestrată de către bancă. Dacă acţiunea judecătorească intentată de văduvă
avea câştig de cauză – cum era foarte sigur că se va întâmpla –, Nilssen ar fi obligat să returneze în totalitate comisionul încasat.
Patru sute de lire! Asta însemna mai mulţi bani decât câştiga el într-un an de zile. Urmări cu degetul conturul chitanţei, simţindu-se brusc părăsit şi nedreptăţit. Îşi dorea, aşa cum îşi dorise de nenumărate ori în ultima săptămână, să existe cineva pe care să poată da vina pentru ceea ce păţise el.
Dar Pritchard scutura din cap: pe el nu-l interesa testamentul defunctului şi nici implicaţiile legale ale contestării documentului.
— Nu contează toate astea deocamdată, zise el. Gândeşte-te cum a fost când ai ajuns la colibă. Ai văzut aurul cu ochii tăi?
— Eu am fost cel care l-a descoperit, spuse Nilssen cu o undă
de mândrie, relaxându-se un pic când începu să-şi amintească: Oh, să-l fi văzut cum arăta acolo, dacă l-aş fi transformat în bucăţi de tablă, acopeream cu el o ditamai masa de biliard, cu picioare cu tot. Şi era masiv, nici nu-ţi închipui. Şi cum strălucea!
Pritchard nu zâmbea.
— Ai zis că nu era sub formă de praf şi nici sub formă de pepite. Am reţinut eu bine?
Nilssen oftă.
— Da, aşa e: totul era presat în foiţe pătrate.
— Înseamnă că fusese prelucrat, spuse Pritchard dând din cap. Ceea ce presupune echipament şi pricepere. Şi-atunci cine-i aurarul? Cu siguranţă nu Wells.
Nilssen amuţi; lui îi scăpase acest aspect al problemei. Felul în care Pritchard îşi expusese argumentul – încrezător, arogant –
îl deranja, însă nu putea să nu admită că spiţerul făcuse câteva asocieri logice la care el nu se gândise. Trase nervos din pipă.
Nilssen nu ştia prea multe despre cum se desfăşurau treburile pe un teren aurifer. Încercase să prospecteze în căutarea metalului galben doar o singură dată, iar munca i se păruse mizerabilă – trambalând găleţi cu apă, du-te-vino, ca să
clătească pietrele, plesnindu-se haotic cu palmele pe tot corpul din cauza musculiţelor care îl pişcau pe sub haine de-i venea să-nnebunească. După aceea, spatele îl durea, în degete avea furnicături, iar picioarele îi rămâneau umflate câteva zile, cu pielea spongioasă. Fărâma de pietriş cu care plecase acasă, înnodată în colţul batistei, a fost impozitată şi iarăşi impozitată, apoi a fost cântărită până la cea mai mică fracţiune dintr-un gram, aducându-i în final cinci şilingi prăpădiţi, o dezamăgire cumplită, abia reuşind cu banii să acopere închirierea calului cu care se dusese şi venise din defileu. Nilssen nu şi-a mai încercat norocul din nou. Prin predispoziţie naturală şi prin formaţie personală, era un spirit renascentist, deprins să demonstreze imediat rezultate promiţătoare, indiferent de domeniul în care ar fi activat; dacă nu reuşea să stăpânească bine o dexteritate de la prima încercare, renunţa complet la acea îndeletnicire. (Nu era lipsit de umor când se referea la această practică personală: povestea adesea despre eşecul lui în defileul de lângă Hokitika, exagerând disconforturile pe care le îndurase, pe un ton zeflemitor apropo de organismul lui prea delicat, însă numai el avea dreptul la acest gen de interpretare, fiindcă imediat începea să se supere când o altă persoană adopta aceeaşi perspectivă, cum s-ar spune, sau eventual doar aproba spusele lui.) Teoria pe care i-o enunţase Joseph Pritchard era logică, desigur, dar numai până la un punct. Cineva – mai mult de o singură persoană, poate – ştiuse, probabil, de comoara ascunsă
pe proprietatea lui Crosbie Wells. Comoara era prea mare, iar vânzarea proprietăţii fusese făcută prea pe furiş şi prea la repezeală, pentru a putea nega complet această posibilitate. Mai mult chiar, flaconul de laudanum, care fusese găsit în imediata apropiere a cadavrului lui Crosbie Wells, sugera că cineva – poate
acelaşi cineva – fusese prezent în colibă ori exact înainte de moartea pustnicului, ori exact după acel moment, posibil cu intenţii de răufăcător. Flaconul era al lui Pritchard, cumpărat din prăvălia lui şi purtând o etichetă semnată de mâna lui: prin urmare, persoana care îl adusese provenea din Hokitika şi se deplasa spre nord, şi nu era un străin ce se deplasa spre sud.