Sâmbăta, la amiază, pe Harald Nilssen îl găseai de obicei în biroul lui, aşezat în faţa unui teanc de contracte, testamente şi conosamente, pipăindu-se cu palma pe piept cam din zece în zece minute pentru a verifica de fiecare dată ce arăta ceasul de argint din buzunar, graţie căruia urma, la un moment dat, să
primească dezlegarea de a merge la dejunul pe care omul nostru îl servea cu o regularitate medicală în fiecare zi, la Nonpareil.
Nilssen recomanda acest tabiet oricui era dispus să-l asculte, crezând cu tărie în calităţile curative pe care le aveau sosul brun, foitajele şi berea neagră; îi plăcea să facă recomandări, de fapt, şi adesea dădea drept pildă obiceiurile lui, spre folosul altor oameni, nu la fel de vizionari ca el. Savura cu precădere discuţiile în contradictoriu, cu condiţia să fie negreşit ipotetice şi elucubrante, şi îi plăcea să elaboreze teorii absurde deduse din strâmtul, dar consecventul cerc al propriilor sale gusturi. Această
atitudine era încurajată afectuos de prietenii lui, care vedeau în el un personaj vivace şi amuzant, dar era desconsiderată cu dispreţ de detractorii lui, care îl socoteau un ins pompos şi îngâmfat – însă aceste din urmă voci se auzeau stins în urechile lui Nilssen, care nu făcea niciun efort să le desluşească mai bine.
Harald Nilssen era celebru în Hokitika pentru eleganţa lui vestimentară. În acea după-amiază, purta o redingotă lungă până
la genunchi, cu revere de mătase de culoarea antracitului, o vestă purpurie, un papion gri şi pantaloni în dungi, din caşmir.
Pălăria de mătase, care atârna pe un cuier din spatele biroului, avea aceeaşi nuanţă de antracit ca redingota; sub pălărie era rezemat un baston cu vârf de argint şi mâner curbat. Pentru a completa această costumaţie (căci asta considera el că era vestimentaţia lui cotidiană: o costumaţie ce putea fi completată, după dorinţă), fuma o pipă făcută dintr-o tigvă groasă, cu tija muşcată zdravăn la capăt – deşi interesul lui pentru accesoriul acesta nu ţinea neapărat de plăcerile năravului, cât mai degrabă
de prilejul de emfază pe care i-l oferea. Adesea, ţinea pipa neaprinsă între dinţi şi vorbea din colţul gurii, ca un actor de comedie rostind un aparteu – comparaţie care i se potrivea, căci motivul pentru care Nilssen se arăta trufaş în privinţa impresiilor pe care le crea venea din certitudinea că le crea foarte bine.
Astăzi totuşi, cupa de mahon era caldă, iar el trăgea din tija pipei
vizibil agitat. Ora de masă trecuse deja, însă el nu se gândea la stomac şi nici la ospătăriţa rumenă în obraji de la Nonpareil, care îl striga „Harry” şi întotdeauna îi punea deoparte cele mai apetisante bucăţi de plăcintă. Acum, Nilssen privea încruntat spre chitanţa galbenă de pe biroul lui şi nu era singur.
În cele din urmă, îşi trase pipa dintre dinţi şi, ridicându-şi ochii, întâlni privirea bărbatului aşezat în faţa lui. Cu voce joasă, rosti:
— Eu n-am comis nicio infracţiune. N-am făcut nimic ilegal.
Vorbea cu un accent norvegian aproape imperceptibil: treizeci de ani trăiţi în Bath conferiseră glasului său inflexiuni de-a dreptul britanice.
— Contează cine profită, spuse Joseph Pritchard. La asta se uită orice instanţă de judecată. Se pare că dumneata ai scos un profit foarte convenabil de pe urma morţii acestui om.
— Prin vânzarea legală a averii lui! De care m-am ocupat după ce el era deja îngropat!
— Îngropat – dar cald, presupun.
— Crosbie Wells şi-a băut minţile până a murit, spuse Nilssen. Nu a existat niciun motiv pentru o anchetă, nimic dubios. Era cunoscut drept un beţivan care trăia de unul singur ca un pustnic, iar când am primit aceste hârtii am crezut că
averea lui era mică. Habar n-aveam de „metal”.
— Vrei să spui că a fost, pur şi simplu, o afacere norocoasă.
— Vreau să spun că eu n-am făcut nimic ilegal.
— Dar cineva tot a făcut, spuse Pritchard. Cineva care e în spatele acestei scheme. Cine ştia de „metal”? Cine a aşteptat ca Wells să fie băgat în pământ, ca apoi să-i vândă terenul foarte pe şest şi iute, fără să-l mai scoată la licitaţie – cine a adus hârtiile?
Şi cine a pus intenţionat laudanumul meu sub patul lui?
— Cum adică intenţionat?
— A fost pus intenţionat acolo, spuse Pritchard. Pot să jur pentru asta. Eu nu i-am vândut tipului niciun dram măcar. Am memoria figurilor, Harald. N-am vândut niciodată vreun dram de opiu lui Crosbie Wells.
— Ei bine, perfect! Poţi demonstra asta! Arăţi registrele, încasările…
— Trebuie să privim dincolo de rolul nostru în acest complex de împrejurări! insistă Pritchard, care, când vorbea vehement, nu ridica vocea, ci o cobora. Noi suntem asociaţi. Mergi pe fir înapoi suficient de departe şi vei găsi un autor, toate se leagă.
— Sugerezi că schema asta a fost pusă la cale dinainte?
Pritchard ridică din umeri.
— După mine, a fost o crimă, spuse el.
— Uneltire şi crimă, îl corectă Nilssen.
— Care-i diferenţa?
— Diferenţa este în capul de acuzare. Dacă ar fi uneltire şi crimă, noi am fi condamnaţi pentru premeditare, dar nu şi pentru fapta în sine. Crosbie nu a fost ucis de mâna altui om, să
ştii asta.
— Bun, aşa ni s-a spus, remarcă Pritchard. Dar dumneata ai încredere în medicul legist, domnule Nilssen? Sau eşti dispus să
pui mâna pe lopată şi să dezgropi cadavrul pustnicului?
— Nu fi sinistru.
— Ascultă-mă pe mine: n-ai găsi doar un singur cadavru în mormântul acela.
— Termină, am zis!
— Emery Staines, continuă Pritchard necruţător. Ce naiba s-a întâmplat cu el, asta dacă n-a fost ucis? Doar nu crezi că s-o fi evaporat!
— Bineînţeles că nu.