afaceri cu spiţerul. Ameninţarea l-a lăsat rece pe Pritchard – avea nenumăraţi clienţi în Hokitika, iar vânzarea de opiu nu reprezenta decât un foarte mic procent din veniturile lui –, însă

curiozitatea lui profesională în privinţa incidentului rămăsese nesatisfăcută. Trebuia, acum, să o chestioneze pe fată, personal.

Proprietarul hotelului nu era prezent când Pritchard a intrat în holul Hotelului Gridiron, unde liniştea vibra parcă în spaţiul pustiu. Acomodându-şi privirea cu obscuritatea din jur, Pritchard îl zări pe valetul lui Clinch, care stătea rezemat de biroul recepţiei şi citea un număr mai vechi din Leader, simultan mişcând din buze ca şi cum ar fi rostit cuvintele şi urmărindu-le cu vârful degetului în lungul fiecărui rând tipărit. Pe birou se vedea o pată unsuroasă, în locul unde mişcarea degetului lui lustruise bine lemnul. Flăcăul ridică privirea şi îl salută din cap pe spiţer. Pritchard îi azvârli în trecere, un şiling, iar servitorul prinse frumos moneda şi o lipi cu palma pe dosul celeilalte mâini.

— A ieşit pajură, strigă băiatul spre Pritchard, care, urcând deja scările, reacţionă cu un râs sforăitor.

Putea să fie brutal, când era supărat, iar acum simţea că era brutal. Pe coridor domnea tăcerea, însă Pritchard îşi lipi urechea de uşa Annei Wetherell şi ascultă câteva clipe înainte de a ciocăni.

Harald Nilssen intuise corect că relaţiile lui Pritchard cu Anna Wetherell erau cumva mai chinuite decât erau relaţiile lui

cu ea, însă greşise trăgând concluzia că spiţerul ar fi fost îndrăgostit de ea. În realitate, gusturile lui Pritchard în materie de femei erau absolut convenţionale, ba chiar juvenile. Mai degrabă îi putea cădea cu tronc o lăptăreasă decât o prostituată, oricât de anostă ar fi fost slujnica de la coada vacii şi oricât de frapantă ar fi fost prostituata. Punea preţ pe puritate şi simplitate, o vestimentaţie cuminte, o voce moale, o voinţă

maleabilă şi o ambiţie modestă – altfel spus, conta pentru el contrastul. Femeia ideală, în viziunea lui, trebuia să contrasteze perfect cu el: adică să fie cognoscibilă, acolo unde el era necognoscibil, să aibă stăpânire de sine, atunci când lui îi lipsea calmul. Trebuia să fie ca un fel de ancoră de deasupra şi din afară; o rază de lumină, o mângâiere, o binecuvântare. Anna Wetherell, cu excesele şi drogurile ei, semăna prea mult cu el. Nu o ura pentru asta, dar o compătimea.

În general, Pritchard era taciturn când venea vorba despre sexul frumos. Nu-i plăcea să discute despre femei cu alţi bărbaţi, o deprindere care, în opinia lui, era tipică măscăricilor şi fanfaronilor. El prefera să tacă şi, drept urmare, ceilalţi bărbaţi îl considerau un tip foarte rafinat, iar femeile, când se uitau la el, îşi imaginau că era un personaj enigmatic şi profund. Nu era nearătos, iar afacerile îi mergeau bine; ar fi putut fi considerat un burlac foarte eligibil, dacă ar fi muncit mai puţin şi s-ar fi încumetat să iasă mai mult în lume. Însă Pritchard detesta grupurile mixte formate din multe persoane, în care fiecare bărbat trebuie să se comporte ca un fel de emisar al sexului masculin şi să-şi prezinte jucăuş avantajele sub privirile scrutătoare ale întregii adunări. În aglomeraţie, simţea că se sufocă şi se enervează. Prefera cercurile restrânse şi avea puţini prieteni, faţă de care manifesta o aprigă lealitate, la fel cum, în felul lui, îi era leal şi Annei. Intimitatea pe care o simţea când era cu ea se datora, în principal, faptului că un bărbat nu este obligat niciodată să discute despre târfele lui cu alţi bărbaţi: târfa este o chestiune privată, un fel de mâncare pe care îl deguşti de unul singur. Această însingurare era ceea ce căuta el lângă

Anna. Ea era pentru el solitudinea; iar când era cu ea, o ţinea la distanţă.

Pritchard nu iubise cu adevărat decât o dată în viaţă, însă

trecuseră şaisprezece ani de când Mary Menzies devenise Mary Firkin şi se mutase în Georgia, ca să ducă un trai marcat de bumbac, pământ roşu şi (aşa îşi imagina Pritchard) de o încetineală nesfârşită, făcută din bogăţie şi cer fără nori. Dacă se

prăpădise cumva, dacă domnul Firkin era încă în viaţă, dacă

avusese copii, născuţi sau pierduţi, dacă îmbătrânise frumos sau îmbătrânise urât – el nu avea de unde să ştie. În mintea lui, ea era Mary Menzies. Când o văzuse ultima oară, era o tânără de douăzeci şi cinci de ani, îmbrăcată simplu cu o rochie de bumbac înflorată, cu părul strâns în zulufi la tâmple, cu încheieturile mâinilor şi degetele lipsite de podoabe; şedeau amândoi la fereastră, luându-şi la revedere.

— Joseph, îi spusese ea (Pritchard notase cuvintele în agenda lui, mai târziu, ca să le ţină minte pentru totdeauna), Joseph, eu nu cred că tu ai fost vreodată împăcat cu binele. E bine că nu ai făcut dragoste cu mine niciodată. Îţi vei aminti cu duioşie de mine acum. Altminteri, nu ar fi fost aşa.

Pritchard auzi paşi iuţi de cealaltă parte a uşii.

— O, tu erai, îl întâmpină sec Anna.

Era dezamăgită; pesemne că aştepta pe altcineva. Pritchard păşi înăuntru fără să vorbească şi închise uşa în urma lui. Anna se deplasă spre peticul de lumină dreptunghiular de sub fereastră.

Purta doliu, dar judecând după modelul perimat al rochiei (jupa în formă de clopot, corsajul ascuţit la talie) şi nuanţa decolorată a ţesăturii, Pritchard intuia că toaleta nu fusese croită

de nouă pentru ea; o căpătase, probabil, cadou sau, mai plauzibil, o recuperase de la haine vechi. Se vedea că dăduse drumul la tiv: o fâşie de cinci centimetri, de un negru mai intens, se profila ca un fel de dungă pe duşumea. Era ciudat să priveşti o târfă în doliu, ca atunci când ai vedea un cleric ferchezuit ca un dandy sau un copil cu mustaţă; îţi dădea o senzaţie de dezorientare, se gândea Pritchard.

Îşi dădu seama surprins că rar se întâmplase să o vadă pe Anna altfel decât la lumina lămpii sau sub razele lunii. Avea tenul transparent, chiar albăstrui, cu cearcăne vineţii sub ochi, de parcă i-ar fi pictat cineva portretul în acuarelă, pe o hârtie insuficient de groasă pentru a absorbi umezeala, aşa că toate culorile curgeau unele în altele. Chipul ei, cum ar fi putut spune mama lui Pritchard, era făcut din unghiuri. Avea fruntea foarte dreaptă şi bărbia foarte ascuţită. Nasul era îngust, chiar geometric: un sculptor ar fi putut să-l redea din patru linii, cu câte o crestătură pe partea exterioară a obrajilor, una în josul nasului şi una scrijelită mai adânc dedesubt. Avea buze subţiri şi, deşi ochii ei erau din conformaţie mari, avea tendinţa să se uite la lume cu suspiciune, aşa că arareori îi folosea pentru efecte

de seducţie. Avea obrajii supţi şi linia maxilarului vizibilă, ca marginea rotundă a unei tobe, proeminentă sub membrana pielii foarte întinse.

În anul anterior, fusese gravidă, o stare care îi mai împlinise obrajii gălbejiţi ca o ceară şi îi făcuse mai durdulii braţele schilave, iar lui Pritchard îi plăcuse cum arăta atunci; pântecul rotund, sânii umflaţi, ascunşi sub metri întregi de batist şi tul, ţesături vaporoase care o îndulceau la faţă, o făceau să pară

exuberantă. Dar cândva după echinocţiul de primăvară, când serile se făceau mai lungi şi zilele mai luminoase, iar soarele spânzura la asfinţit deasupra Mării Tasmaniei ore în şir, înainte de a aluneca într-un final în laviul purpuriu al mării, pruncul din pântecul ei s-a prăpădit. Trupul micuţ a fost înfăşurat în pânză şi îngropat într-un mormânt scobit aproape de suprafaţa solului, pe faleză, la Seaview. Pritchard nu vorbise cu Anna despre moartea copilaşului. Nu o vizita cu regularitate şi nu îi punea întrebări când venea la ea. Însă plânsese, neştiut de nimeni, când aflase vestea. Erau atât de puţini copii în Hokitika, trei sau patru, poate. Îţi doreai cu nesaţ să-i vezi, aşa cum tânjeşti să auzi o intonaţie familiară a vocii cuiva sau să zăreşti o corabie cunoscută la orizont, ca să-ţi poţi aminti de ceea ce-ai lăsat acasă, plecând.

Aştepta ca ea să vorbească prima.

— Nu poţi rămâne aici, zise ea. Am o întâlnire.

— Nu te reţin. Am vrut să te întreb cum îţi merge cu sănătatea.

— Oh, izbucni ea nervoasă. M-am săturat de întrebarea asta, m-am săturat, pricepi?

Era surprins de violenţa ripostei ei.

— N-am mai venit în vizită la tine de o bucată de timp.

— Nu.

— Dar te-am văzut pe stradă imediat după Anul Nou.

— Oraşul e mic.

— Miroşi a mare, spuse el apropiindu-se de ea.

— Nu miros. Nu m-am mai scăldat în mare de câteva săptămâni.

— Ceva ce aminteşte de o furtună rece oricum. Ca atunci când ninge şi cineva intră în casă, aducând înăuntru frigul de-afară.

— Ce te-a apucat?

— Cum, ce m-a apucat?

— Ce ţi-a venit să vorbeşti aşa, poetic?

— Poetic?

(Pritchard avea prostul obicei, când discuta cu o femeie, să

răspundă la o întrebare printr-o altă întrebare. Mary Menzies se plânsese de asta cândva, cu mult timp în urmă.)

— Sentimental. Fantezist. Nu ştiu. Nici nu contează, spuse Anna trăgându-se de manşetă. M-am însănătoşit, adăugă ea. Şi nu te mai obosi să-mi pui următoarea întrebare. N-am avut nicio intenţie să îmi fac singură rău în vreun fel. Am vrut să trag o pipă ca de obicei, apoi am adormit, şi următorul lucru de care îmi amintesc e că m-am trezit în închisoare.

Pritchard îşi puse pălăria pe dulap.

— Şi de atunci ai fost hărţuită.

— Da, vânată fără milă.

— Săraca de tine.

— Compasiunea e mai rea.

— Bun, atunci, nu te voi compătimi. Voi fi crud cu tine, în schimb.

— Treaba ta, nu-mi pasă.