— Domnul Staines nu semnase actul pentru a autoriza donaţia, spuse Devlin.
— Şi totuşi documentul pe care eu îl am aici poartă
semnătura domnului Staines, spuse Broham. Te rog, explică
instanţei cum s-a ajuns ca acest document să apară acum semnat.
— Din păcate, nu pot să explic, spuse Devlin. Nu am fost de faţă la semnarea actului.
Broham era descumpănit.
— Când ţi-ai dat seama prima oară că actul fusese semnat?
— În dimineaţa de douăzeci martie, când i-am dus domnişoarei Wetherell înscrisul la Norocul Drumeţului.
Discutasem cu ea despre alte chestiuni, iar, la un moment dat, în timpul conversaţiei noastre, am observat prima oară că pe document apăruse o semnătură.
— Ai văzut-o pe domnişoara Wetherell semnând acest act de donaţie?
— Nu, n-am văzut-o.
Broham rămase de-a dreptul stupefiat de acest răspuns; ca să-şi recapete sângele rece, zise:
— Despre ce discutaţi amândoi?
— Confidenţialitatea discuţiei noastre din acea dimineaţă
este în conformitate cu statutul meu de prelat, spuse Devlin. Nu mi se poate cere să divulg ce am vorbit, şi nici să depun mărturie împotriva domnişoarei Wetherell.
Broham era consternat. Devlin totuşi nu putea fi atacat, iar după multe proteste şi argumentări, Broham, foarte supărat, îl lăsă pe Moody să procedeze la interogatoriul încrucişat al martorului. Moody îşi aranja meticulos hârtiile înainte de a începe.
— Domnule reverend Devlin, spuse el. I-aţi arătat comandantului Shepard acest act de donaţie imediat după ce l-aţi descoperit?
— Nu, nu i l-am arătat, spuse Devlin.
— Atunci, cum a aflat comandantul Shepard de existenţa documentului?
— Absolut din întâmplare, replică Devlin. Eu păstram documentul în Biblia mea, ca să nu se îndoaie, iar comandantul Shepard a dat peste el când răsfoia paginile cărţii. Asta se petrecea la o lună, poate, după moartea domnului Wells.
Moody mişcă satisfăcut din cap.
— Domnul Shepard era singur când s-a produs această
descoperire întâmplătoare?
— Da.
— Şi ce-a făcut?
— M-a sfătuit să îi arăt domnişoarei Wetherell actul, ceea ce am şi făcut.
— Imediat?
— Nu, am aşteptat câteva săptămâni. Voiam să vorbesc cu ea între patru ochi, fără să ştie doamna Carver, ceea ce nu prea se putea, dat fiind că cele două femei locuiau în aceeaşi casă şi foarte rar se întâmpla să nu fie împreună.
— De ce doreaţi ca această conversaţie cu domnişoara Wetherell să aibă loc fără ca doamna Carver să ştie?
— La vremea aceea, credeam că doamna Carver era moştenitoarea de drept a comorii descoperite în coliba domnului Wells, spuse Devlin. Nu voiam să provoc o ruptură între ea şi domnişoara Wetherell, pe seama unui document care, din tot ce ştiam eu, putea să fie o farsă. În dimineaţa de douăzeci martie, aşa cum vă amintiţi, doamna Carver a fost citată la tribunal. Am aflat despre citaţie din ziar în acea dimineaţă, şi imediat am pornit spre Norocul Drumeţului.
Moody încuviinţă din cap.
— Între timp, actul rămăsese în Biblia dumneavoastră?
— Da, spuse Devlin.
— Au mai existat ocazii, după ce comandantul Shepard a găsit actul de donaţie, când acesta a rămas singur cu Biblia
dumneavoastră?
— Nenumărate ocazii, spuse Devlin. Iau Biblia cu mine la Tabăra Poliţiei în fiecare dimineaţă şi, adesea, o las în biroul închisorii, în timp ce mă duc să mă ocup de alte treburi.
Moody tăcu un moment, lăsând ca această insinuare să-şi facă efectul. Apoi spuse schimbând subiectul:
— Domnule reverend, de cât timp o cunoaşteţi pe domnişoara Wetherell?
— Nu am cunoscut-o personal până în ziua de douăzeci martie, când am vizitat-o la Norocul Drumeţului. Din acea dată
însă, a fost în custodia mea la închisoarea din Tabăra Poliţiei, aşa că am văzut-o în fiecare zi.
