Domnul Broham înclină din cap.
— Când ai aflat prima oară de intenţiile domnului Staines, aşa cum sunt descrise în acest act de donaţie?
— În dimineaţa de douăzeci martie, spuse Anna relaxându-se un pic, fiindcă acesta era un răspuns pe care îl învăţase pe de rost. Capelanul de la penitenciar a venit cu acel document la Norocul Drumeţului, ca să mi-l arate, iar eu m-am dus cu actul direct la Tribunal, ca să aflu ce putea să însemne ce scria acolo.
Am stat de vorbă cu domnul Fellowes, care mi-a confirmat că
actul de donaţie este un document valabil şi cu efecte obligatorii.
Mi-a zis că s-ar putea să iasă ceva de-acolo, în sensul că s-ar
putea să am dreptul să revendic banii. Apoi a fost de acord să
ducă actul la bancă în numele meu.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Mi-a zis să ne întâlnim din nou, aici, la Tribunal, la ora cinci. Aşa că am venit înapoi la ora cinci şi am început să
discutăm. Apoi am leşinat.
— Ce ţi-a provocat leşinul?
— Nu ştiu.
— Erai sub influenţa unui drog sau a băuturii în acel moment?
— Nu, spuse Anna. Eram perfect trează.
— Poate cineva să confirme acest lucru?
— Domnul reverend Devlin a fost cu mine în acea dimineaţă, spuse Anna, iar după-amiază am stat cu domnul Clinch la Gridiron.
— În raportul prezentat judecătoriei, comandantul penitenciarului, domnul Shepard, a menţionat că în aer se simţea un miros puternic de laudanum când ai leşinat, spuse Broham.
— Poate că s-a înşelat, spuse Anna.
— Eşti dependentă de opiacee, nu-i aşa?
— N-am mai fumat o pipă dinainte de a mă muta la doamna Wells, spuse Anna cu fermitate. M-am lăsat de droguri când am intrat în doliu: în ziua în care am fost eliberată din închisoare.
— Permite-mi să clarific: dumneata susţii că nu te-ai atins de opiu, sub nicio formă, după supradoza din paisprezece ianuarie?
— Da, zise Anna. Este corect.
— Şi doamna Carver poate să certifice acest lucru?
— Da.
— Poţi să povesteşti onoratei instanţe ce s-a întâmplat în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie, în ceasurile dinainte ca doamna Carver să vină la Hotelul Gridiron?
— Eram în camera mea, unde discutam cu domnul Pritchard, zise Anna. Aveam pistolul în corsajul rochiei, ca de obicei. Domnul Gascoigne a intrat brusc în cameră, eu m-am speriat, am scos pistolul şi am tras, dar a fost un rateu. Niciunul dintre noi nu şi-a putut da seama ce s-a întâmplat. Domnul Gascoigne s-a gândit că poate revolverul era defect, aşa că m-a pus să-l încarc din nou, apoi a tras el a doua oară în perna mea de pe pat, ca să se convingă că arma funcţiona bine. Pe urmă, mi-a dat înapoi pistolul, eu l-am pus în sertar, iar de-atunci nu am mai umblat cu el niciodată.
— Cu alte cuvinte, s-au tras două împuşcături în acea după-amiază.
— Da.
— Al doilea glonţ a rămas în pernă, spuse avocatul Ce s-a întâmplat cu primul?
— A dispărut, zise Anna.
— A dispărut? repetă Broham ridicând din sprâncene.
— Da, spuse Anna. Nu a fost găsit nicăieri.
— Fereastra era cumva deschisă?
— Nu, spuse Anna. Ploua. Nu ştiu unde a nimerit cartuşul.
Niciunul dintre noi nu şi-a putut da seama.
— Adică, pur şi simplu, a dispărut, spuse Broham.
— Exact, confirmă Anna.
Broham nu mai avea alte întrebări. Luă loc, rânjind dispreţuitor, iar judecătorul îl invită pe Moody să procedeze la interogatoriul încrucişat al pârâtei.
— Vă mulţumesc, domnule, spuse Moody. Domnişoară
