— De-acord pentru douăzeci de lire, zise el. Lire sterline. Nu aur pur.
— O să-ţi dau cincizeci de lire, spuse Staines.
O ECLIPSĂ PARŢIALĂ DE SOARE
În care Emery Staines pleacă în Valea Arahura cu un sac înmână, intenţionând să îngroape comoara într-un loc sigur, pe oporţiune de teren rezervată comunităţii maori, dar fără să ia încalcul posibilitatea ca Francis Carver să revină curând înHokitika pentru a investiga de ce mina de aur Aurora, oinvestiţie atât de promiţătoare, devenise un teren steril.
În tufa de harakeke de lângă umărul lui Staines, un tui 46 lăsă
ciocul în jos şi scoase un ţipăt zdrăngănitor, ca atunci când tragi cu un băţ peste nişte ţăruşi, în timp ce un flaut cântă ascuţit o melodie. Ce sunet extraordinar! Întinse mâna şi mângâie frunzele lungi de harakeke, parcă cernite, observând cu încântare culorile vii: purpuriu pe margini, până la un verde albicios spre mijlocul frunzelor alungite ca nişte lame.
Pasărea tui îşi luă zborul şi tăcu. Staines se aplecă şi scoase plăcuţele de aur. Le aşeză cu grijă pe fundul gropii pe care o săpase. După ce le îngropă bine, aranjă deasupra câteva pietre plate, într-o ordine pe care era sigur că o va recunoaşte, apoi şterse de pe pământ urma paşilor lui.
46 Pasăre melivoră, specifică Noii Zeelande, cu penaj albastru şi verde în jurul gâtului, şi care imită verosimil vocea omului şi ciripitul altor păsări.
PAPA-TU-A-NUKU47
În care, la vreo opt sute de metri în aval de locul unde aurulfusese îngropat de curând, Crosbie Wells şi Tauwhare s-auaşezat la un hangi, o mâncare pregătită într-o groapă cu foc,care a fost acoperită cu pământ; ulterior, mâncarea estescoasă la suprafaţă, iar învelişul din frunze este dat la o parte,dezgolind carnea care s-a copt suculentă şi aromată, cu iz defum, tanin şi gust apetisant de pământ mănos.
— Ce vreau eu să spun este că nu există nimic special în chestia asta. Voi cu jadul vostru, noi cu aurul nostru. Ar putea foarte bine să fie exact invers. Goana după jad, am numi-o noi.
Nebunia jadului, aşa i-am zice noi.
Tauwhare se gândea la asta mestecând. După câteva clipe, înghiţi şi scutură din cap.
— Nu, spuse el.
— Nu există nicio diferenţă, insistă Wells luându-şi încă o bucată de carne. Poate nu-ţi convine, dar trebuie să recunoşti că
nu există nicio diferenţă. E doar un mineral sau altul. O rocă sau alta.
— Nu, spuse Tauwhare furios. Nu este acelaşi lucru.
47 „Pământul matcă primordială” (lb. maori).
PARTEA A ZECEA
PROBLEME DE SUCCESIUNE
11 OCTOMBRIE 1865
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
VĂTĂMAREA
În care Anna Wetherell, care îşi aminteşte de atacul care aavut loc în budoarul din Casa marilor delicii, în Dunedin, înseara de 12 mai, cu o claritate care o umple de scârbă şiamărăciune, şi care suferă, zilnic, din cauza amintirii aceluiatac, o suferinţă ce nu se lasă alungată de ideea că princomplicitatea ei, chiar şi tacită cum fusese, a ajutat un omnevinovat să fugă teafăr şi nevătămat, este surprinsă deapariţia în carne şi oase a omului desfigurat şi, într-un momentde slăbiciune, îşi pierde controlul de sine.
Francis Carver venea călare pe drumul spre Kaniere când a zărit o figură cunoscută pe marginea drumului. A tras de hăţuri, s-a dat jos de pe cal şi s-a apropiat de ea, observând că nu se ţinea bine pe picioare şi era foarte congestionată la faţă. Fata zâmbea.
— A reuşit să scape, bolborosi ea. L-am ajutat eu.
Carver veni mai aproape. Punând un deget sub bărbia ei, îi ridică un pic capul.
— Cine?
— Crosbie.
Carver se încordă brusc.
— Wells, spuse el. Unde e?
Fata sughiţă; subit, părea înspăimântată.
— Unde? spuse el trăgându-se înapoi şi pălmuind-o tare peste faţă. Răspunde-mi. E aici?
— Nu!
— În Otago? Canterbury? Unde?
Disperată, fata vru să o ia la fugă. Carver o prinse de umăr, smuci brutal de ca înapoi, dar exact în acel moment se auzi o împuşcătură în apropiere...
— Huoa, strigă Carver trăgându-se la o parte.
Iar calul se sperie, cabrându-se...
CĂDEREA
În care Anna spune o minciună pentru a-l proteja pe CrosbieWells, încercând, prin acest întârziat gest de lealitate, să
ispăşească păcatul unei trădări mai vechi, de care îşiaminteşte vag şi fragmentat, căci mintea ei a fost de trei oriînceţoşată, o dată de fumul drogului, a doua oară de violenţafizică şi ultima oară de opiaceul administrat de medicul Gilliesînaintea unei proceduri extrem de nefericite, în timpul căreiaAnna a plâns în hohote, a gemut, s-a zgâriat cu unghiile,ajungând într-o asemenea stare de disperare, încât doctorulGillies a fost nevoit să ceară ajutor pentru a fi ţinută cu forţa,iar Löwenthal, de felul lui un om tare în situaţii de marinenorociri şi dezastre, a plâns cu lacrimi, în timp ce îi imobilizamâinile.
Când Anna a deschis ochii, Löwenthal era în picioare lângă
ea, cu o cârpă albă într-o mână şi un borcan de laudanum în cealaltă; alături de el, stătea Edgar Clinch, livid la faţă.
— S-a trezit, spuse Clinch.
— Anna, zise Löwenthal. Anna. Fetiţă dragă.
— Mnh, îngână ea.
— Povesteşte-ne ce s-a întâmplat. Povesteşte-ne cine a fost.
— Carver, spuse ea cu voce groasă.
— Da? zise Löwenthal aplecându-se spre ea.
