— În acest caz, înseamnă că ai făcut un pas radical, spuse Broham amuzat.
— Domnule Broham! se răţoi judecătorul.
— Da, domnule.
— Treci la subiect.
— Desigur. Acest act de donaţie – Broham îl arătă sălii – te desemnează,
domnişoară
Wetherell,
drept
norocoasa
moştenitoare a sumei de două mii de lire sterline. Actul este datat din 11 octombrie anul trecut. Donatorul, domnul Emery Staines, a dispărut fără urmă în paisprezece ianuarie – exact în aceeaşi zi când dumneata, ca fericită beneficiară a acestei sume extraordinare, ai decis să nu mai faci trotuarul şi să-ţi schimbi comportamentul, o decizie făcută fără motivaţie şi fără vreun plan pentru viitor. Acum...
— Obiectez, interveni Moody ridicându-se. Domnul Broham nu a demonstrat că domnişoara Wetherell nu a avut nicio motivaţie pentru a-şi schimba condiţiile de muncă.
Judecătorul acceptă această obiecţie, aşa că Broham, iritat deja, se văzu nevoit să îi pună Annei întrebarea astfel:
— Ai avut vreo motivaţie, domnişoară Wetherell, în a lua decizia de a nu te mai prostitua?
— Da, spuse Anna uitându-se la Moody, care mişcă
imperceptibil din cap, încurajând-o să vorbească, aşa că, trăgând adânc aer în piept, declară: M-am îndrăgostit. De domnul Staines. Seara de paisprezece ianuarie a fost prima noastră seară
petrecută împreună şi – în fine, după aceea, nu am mai vrut să
practic prostituţia.
Broham se încruntă.
— Asta s-a întâmplat exact în aceeaşi seară când ai fost arestată pentru tentativă de suicid, nu-i aşa?
— Da, spuse Anna. Am crezut că nu mă iubea – că nu putea să mă iubească – şi n-am putut suporta ideea... şi am făcut un lucru cumplit.
— Recunoşti, înseamnă, că ai vrut să-ţi pui capăt zilelor în acea noapte?
— Voiam să nu mai exist, spuse Anna. Dar nu mi-am propus niciodată, cu adevărat, să-mi curm viaţa.
— Când ai fost judecată pentru delictul de tentativă de suicid exact în acest tribunal, ai refuzat să-ţi exprimi un punct de vedere. De ce ţi-ai schimbat atitudinea în această privinţă?
Aceasta era o întrebare pe care Moody şi Anna nu o discutaseră împreună, iar pentru o clipă avocatului i-a fost teamă ca Anna să nu se intimideze; dar Anna a răspuns calm şi conform adevărului.
— La momentul acela, domnul Staines era încă dat dispărut, spuse ea. Mă gândeam că poate a plecat în susul râului, sau în defileu, iar în această eventualitate ar fi putut să citească ziarele din Hokitika, pentru a afla noutăţi. N-am vrut să spun nimic, de teamă să nu afle din ziare şi să-şi facă o impresie proastă despre mine.
Broham tuşi sec, ducându-şi dosul palmei la gură.
— Te rog să descrii ce s-a întâmplat în seara de paisprezece ianuarie, spuse el Cronologic şi cu propriile dumitale cuvinte.
Anna încuviinţă din cap.
— M-am întâlnit cu domnul Staines la Pepita de aur în jurul orei şapte. Am băut ceva împreună, apoi m-a condus la domiciliul său de pe strada Revell. Pe la ora zece, m-am dus înapoi la Gridiron şi mi-am aprins pipa. Mă simţeam ciudat, cum am mai spus, şi am fumat mai mult decât de obicei. Probabil că
am plecat de la Gridiron când eram încă sub influenţa drogului, fiindcă următorul lucru de care mi-aduc aminte este că m-am trezit în închisoare.
— La ce te referi exact când spui că te simţeai ciudat?
— Oh, zise ea. Doar că eram melancolică... şi foarte fericită...
şi deprimată, toate la un loc. Nu ştiu cum să descriu exact.
— Nu se ştie exact când, dar în aceeaşi noapte, domnul Staines a dispărut, spuse Broham. Ştii unde s-a dus?
— Nu, spuse Anna. Ultima oară când l-am văzut era în locuinţa lui de pe strada Revell. Dormea. A dispărut, probabil, la un moment dat după ce am plecat eu.
— La un moment dat după ora zece, cu alte cuvinte.
— Da, zise Anna. L-am tot aşteptat să vină înapoi, dar n-a venit, iar zilele au trecut pe urmă, fără vreun semn de la el. Când doamna Wells s-a oferit să mă găzduiască la Drumeţul, mi s-a părut că era bine să accept. Doar pentru o perioadă de timp.
Toată lumea spunea că Emery era, cu siguranţă, mort.
— Te-ai mai văzut vreodată cu domnul Staines în intervalul dintre paisprezece ianuarie şi douăzeci martie?
— Nu, domnule.
