nevoit să le predea pistolul Annei, ca probă judiciară. Ulterior, s-a confirmat compatibilitatea dintre armă şi cartuş.
— Dar nu se poate ca domnul Staines să fi fost cel care a formulat această acuzaţie împotriva ei, spuse Moody.
— Nu, admise Devlin.
— Şi atunci, cine-a regizat chestia asta?
Devlin tuşi încurcat.
— Din nefericire, domnul Fellowes este încă în posesia acelui nenorocit act de donaţie, cel prin care Staines îi dăruieşte două
mii de lire Annei, cu Crosbie Wells ca martor. I l-a arătat comandantului Shepard, care, aşa cum îţi aminteşti desigur, a văzut prima oară actul când era încă nesemnat. Shepard mi-a cerut să-i spun adevărul... şi eu a trebuit să recunosc că
semnătura lui Staines fusese plastografiată... chiar de mâna Annei.
— Oh, Doamne.
— Au încolţit-o rău, spuse Devlin. Dacă recunoaşte că se face vinovată de săvârşirea acelei „grave agresiuni corporale”, vor susţine că a fost o tentativă de omor. Pot să folosească actul de donaţie pentru a dovedi că Anna a avut un motiv real de a-i dori moartea, înţelegi?
— Şi dacă nu recunoaşte că e vinovată?
— Tot o vor prinde, cu acuzaţia de fraudă; iar dacă neagă şi asta, o vor avea la mână, acuzând-o că e nebună, ceea ce, aşa cum ştim cu toţii, Shepard îi pregăteşte pe ascuns de multă
vreme. Cred că el şi Fellowes sunt foarte uniţi împotriva ei.
— Domnul Staines va depune mărturie în favoarea ei, desigur.
Devlin tresări nervos.
— Da, spuse el, dar din păcate nu înţelege cu adevărat gravitatea situaţiei. Are o fire duioasă, însă opiniile lui frizează
uneori naivitatea. Bunăoară, când i-am spus despre aşa-zisa nebunie de care e învinuită domnişoara Wetherell, a fost încântat de idee. A zis că el nici n-ar concepe s-o ştie altfel.
— Şi care-i părerea dumitale? Fata e întreagă la minte?
— Sănătatea mintală nu ţine de părerea nimănui, spuse Devlin sarcastic.
— Dimpotrivă, cred eu, spuse Moody. Pentru a fi probată, sănătatea mintală depinde de depoziţia martorilor. I-ai cerut medicului să întocmească un raport?
— Speram să fii dumneata cel care să-i ceară asta, spuse Devlin.
— Hm, zise Moody întorcându-şi privirea spre ziar. Dacă se pune problema să o reprezint în instanţă pe domnişoara Wetherell, va trebui să stau de vorbă şi cu domnul Staines.
— Asta se poate aranja uşor; sunt nedespărţiţi.
— Între patru ochi – şi pe îndelete.
— Vei avea tot ce consideri necesar.
Moody bătea darabana cu degetele. După câteva clipe, spuse:
— În primul şi-n primul rând, va trebui să ne asigurăm că
există o perfectă concordanţă între cele două variante ale poveştii.
*
Faptul zilei de 27 aprilie s-a arătat senin şi luminos în Hokitika. Walter Moody, trezindu-se dis-de-dimineaţă, şi-a făcut toaleta cu multă meticulozitate. S-a bărbierit, s-a pieptănat şi şi-a pomădat părul, parfumându-se în spatele urechilor.
Camerista de la Coroana îi pusese în faţa uşii, pe culoar, cizmele proaspăt văcsuite; iar pe scrin îi aşezase frumos o vestă bordo, o cravată gri şi un guler înalt, cu vârfurile apretate în sus.
Îi periase şi îi călcase redingota, pe care i-o atârnase de fereastră, ca să nu se şifoneze peste noapte. Moody s-a ferchezuit cu multă migală, iar când în sfârşit a coborât la micul dejun, pipăindu-şi buzunarele de la vestă ca să se asigure că lanţul de la ceas era prins corect, clopotele de la capelă băteau deja ora opt. Peste o jumătate de oră, mergea spre nord, pe strada Revell, cu jobenul pe frunte şi cu valijoara de piele în mână.
În timp ce se apropia de Tribunal, Moody avu impresia că
toată Hokitika ieşise din casă pentru a asista la procesele din acea dimineaţă: coada celor care doreau să intre în clădire se întindea mult în lungul străzii, iar mulţimea ajunsă deja la uşă
ardea de nerăbdare să pătrundă înăuntru. Se aşeză şi el la coadă, înaintând cu paşi târşâiţi, odată cu ceilalţi, iar când îi veni rândul să intre, doi sergenţi cu mutre fioroase îl împinseră de la spate, instruindu-l grosolan să-şi ţină mâinile pe lângă corp, să
nu vorbească fără să fie întrebat şi să-şi scoată pălăria de pe cap când avea să fie anunţată venirea judecătorului în sală. Moody îşi croi drum printre oamenii adunaţi deja acolo, ţinându-şi servieta strâns la piept, şi apoi făcu un pas mare peste cordonul din faţă, ca să se aşeze pe banca rezervată reprezentanţilor baroului, lângă
avocaţii acuzării.
În calitate de avocat al apărării, Moody primise cu trei zile
înainte de proces lista martorilor citaţi de reclamant. Numele acestora fuseseră înşirate în ordinea prezentării lor pentru depunerea mărturiilor: reverendul Cowell Devlin; comandantul George Shepard; domnul Joseph Pritchard; şi domnul Aubert Gascoigne. Din această înşiruire, Moody şi-a putut face o idee destul de clară asupra unghiului de abordare pe care avocatul reclamantului avea să-l adopte în procesul intentat Annei. Lista martorilor pentru şedinţa de după-amiază era mult mai lungă: în dosarul Districtul Westland contra domnului Emery Staines, reclamantul ceruse să depună mărturie următoarele persoane: domnul Richard Mannering; domnul John Long Quee; domnul Benjamin Löwenthal; domnul Edgar Clinch; domnul Harald Nilssen; domnul Charles Frost; doamna Lydia Carver şi căpitanul Francis Carver. Primind în prealabil aceste documente, Moody se apucase imediat să îşi cizeleze strategia pledoariilor, în două
etape, întrucât ştia foarte bine că impresia creată dimineaţă avea să influenţeze mult verdictul pronunţat după-amiază.
