urce odată cu vântul, rotindu-se înapoi şi pregătindu-se să treacă
planând din nou deasupra malului. Anna îşi înfăşură mai strâns şalul peste umeri. De-acum, Godspeed primise aprobare să
arunce ancora. O funie fusese aruncată spre ţărm, iar Carver dăduse ordin ca velele să fie strânse; lent, barcul înainta spre chei. Câţiva docheri se adunaseră să dea o mână de ajutor, iar Anna, clipind, văzu că unii dintre ei arătau spre ea şi vorbeau între ei cu mâna la gură. Când observară că se uita la ei, îşi săltată pălăriile pe cap, făcură o plecăciune şi pufniră în râs, trăgând în sus de pantaloni, cu mâna pe catarama curelei. Anna se înroşi. Amărâtă, traversă puntea spre tribord, se prinse strâns cu mâinile de balustradă şi inspirând adânc, îşi îndreptă privirile spre marginea înaltă a pintenului de pământ, acolo unde valurile se spărgeau năvalnic, estompând linia orizontului sub o pâclă
fină de stropi albicioşi. Rămase acolo până când Carver, strigând-o cu vocea lui tăioasă, îi spuse să coboare pe chei; un domn Edgar Clinch, administrator al Hotelului Gridiron, se oferise să o găzduiască, ceea ce Carver acceptase în numele ei.
TE-RA-O-TAINUI42
În care Crosbie Wells porneşte spre Valea Arahura, iar vaporulTitania naufragiază pe bancul de nisip.
Pepita de aur pe care Staines a depus-o la bancă la rugămintea lui Wells a rost vândută pe suma de peste o sută de lire sterline, bani peşin. În timp ce negustorul evalua minereul preţios, iar lucrătorul bancar pregătea actele, Staines a fost întrebat de nenumărate persoane despre originea pepitei respective. A dat răspunsuri evazive, fluturând din mână înspre est şi menţionând repere vagi, cum ar fi o „viroagă” şi un „deal”, însă încercările lui de a minimaliza importanţa descoperirii nu şi-au atins scopul. Când valoarea bulgărelui de aur a fost scrisă
cu creta pe panoul de deasupra biroului cumpărătorului, funcţionarul băncii a început să aplaude, iar băieşii au scandat numele lui Staines.
— Dacă doreşti, am putea să facem o reproducere a pepitei înainte de a o da la topit, spuse funcţionarul Frost când Staines se pregătea să plece. Poţi picta copia în auriu şi s-o păstrezi ca amintire, sau s-o trimiţi acasă vreunei drăguţe, în semn de iubire. E o piesă frumoasă.
— Nu-mi trebuie nicio copie, spuse Staines. Mulţumesc, oricum.
— Poate vrei să îţi aduci aminte totuşi de cea mai norocoasă
zi din viaţa dumitale, insistă Frost.
— Cea mai norocoasă zi din viaţa mea sper că n-a venit încă, spuse Staines, declanşând alt ropot de aplauze şi exclamaţii de admiraţie, precum şi propuneri de „asociere” din partea multor băieşi.
Când a reuşit în cele din urmă să se extragă din mulţimea adunată în jurul lui şi să iasă afară, era deja cam agasat.
— Am fost declarat drept cel mai norocos om din Hokitika, spuse el înmânându-i lui Crosbie Wells plicul cu banii. Am primit tot felul de sfaturi, cum să-mi păstrez norocul şi cum să-l împart cu alţii, sau mi s-a cerut să mărturisesc care era secretul 42 O constelaţie în cultura maori, fără un corespondent european.
norocului meu, şi câte şi mai câte. Am impresia că povestea pe care mi-ai spus-o dumneata nu e deloc adevărată, domnule Wells: ştiai prea bine ce i se poate întâmpla unui om atât de naiv încât să intre ziua în amiaza mare în Banca Centrală cu un bulgăre de aur de mărimea aceea.
Wells rânjea satisfăcut.
— Cel mai norocos om din Hokitika, spuse el. Frumoasă
previziune. Cred că vei fi la înălţimea acestor speranţe.
— Mă voi strădui din răsputeri, spuse tânărul.
— Ei bine, îţi sunt foarte recunoscător, spuse Wells răsfirând cu vârful degetelor bancnotele, apoi vârî plicul în vestă. În Valea Arahura vreau eu să-mi cumpăr o bucată de pământ. La vreo cincisprezece kilometri înspre nord de-aici. Râul traversează plaja
– n-ai cum să ratezi locul. Eşti bine-venit oricând şi pentru orice motiv ai avea.
— Voi ţine minte, spuse Staines.
Wells tăcu câteva clipe.
— Tot nu crezi povestea mea, nu-i aşa, domnule Staines?
— Aşa e, din păcate, domnule Wells.
— Poate o să te-apuci să dai din gură cu Carver al dumitale.
— Carver nu e apropiatul meu.
— Dar poate o să menţionezi numele meu aşa ca din întâmplare, ca să vezi ce reacţie are.
— N-o să fac asta.
— Ar fi o crimă, domnule Staines. Tipul are o răfuială cu mine. Vrea să mă omoare.
— Ştiu să păstrez un secret. Nu voi spune nimănui.
— Te cred, zise Wells şi, strângându-i mâna, adăugă: Mult noroc.
— Da – mult noroc.
— Poate o să ne mai întâlnim.
— Poate, nu se ştie.
Staines rămase pe treptele Băncii Centrale încă multă vreme după ce Crosbie Wells se îndepărtase pe stradă. Îl văzu croindu-şi drum prin mulţime spre biroul samsarului, unde urcă
treptele, îşi scoase pălăria şi păşi înăuntru fără să mai privească
înapoi. Trecură cincisprezece minute. Rezemat cu coatele de balustradă, Staines aştepta să vadă ce avea să se mai întâmple.
— Naufragiu... naufragiu... naufragiu pe bancul de nisip!
Când crainicul ajunse mai aproape, Staines întrebă:
— Cum se numeşte vasul?
— Titania, spuse crainicul. E un vapor. S-a împotmolit în
nisip.
Staines nu auzise niciodată de Titania.
— De unde venea?
— De la Dunedin, via Auckland, răspunse crainicul, apoi, când Staines mişcă din cap mulţumindu-i, îşi reluă anunţul, strigând în gura mare: Naufragiu... naufragiu... naufragiu pe bancul de nisip!
Într-un târziu, uşa de la biroul samsarului se deschise şi doi bărbaţi ieşiră pe stradă: Crosbie Wells şi incă un om, probabil samsarul, care îşi punea mantoul din mers. Rămaseră pe prispă
câteva minute, discutând; la un moment dat, o cabrioletă apăru de după colţul clădirii, oprind în dreptul lor. Crosbie Wells şi samsarul urcară în vehicul. După ce se instalară şi portierele se închiseră, birjarul mână caii şi trăsurica porni huruind spre nord.
DEMNITATE ACCIDENTALĂ
