În care două cunoştinţe întâmplătoare se reîntâlnesc, iar EdgarClinch nu e prea împăcat.

Domnul Edgar Clinch se dovedi a fi un ghid deopotrivă

grijuliu şi priceput. În timpul scurtei deplasări pe jos de la Gibson Quay până la hotel, îi povesti Annei, constant şi cu multe detalii, despre tot ceea ce vedeau în jurul lor: fiecare vitrină de prăvălie, fiecare depozit de mărfuri, fiecare negustor, fiecare cal, fiecare brişcă, fiecare afiş lipit pe stradă. Anna făcea câte un comentariu scurt, din când în când, dar mai mult tăcea; când se apropiau însă de Banca Centrală, avu brusc o reacţie de uimire.

— Ce e? spuse Clinch alarmat.

Rezemat de balustrada verandei era tânărul cu păr auriu de pe Fortunate Wind – care se uita la ea cu aceeaşi expresie de mirare întipărită pe faţă.

— Tu eşti! strigă el.

— Da, zise Anna. Da.

— Albatroşii!

— Ţin minte.

Se uitau timizi unul la celălalt.

— Ce mult mă bucur să te revăd, spuse Anna după câteva clipe.

— Este cea mai minunată coincidenţă, spuse tânărul coborând treptele în stradă. Poţi să-ţi imaginezi – să ne întâlnim aşa pentru a doua oară! Bineînţeles că mi-am dorit foarte mult să

se întâmple asta, dar erau doar dorinţe deşarte, ca atunci când visezi cu ochii deschişi, molcom, furat de imaginaţie. Mi-aduc aminte exact ce-ai spus când vasul ocolea promontoriul portului, în lumina pală a zorilor. „Mi-ar plăcea să-l văd zburând când e furtună”, aşa ai spus; m-am gândit la asta de nenumărate ori de atunci; a fost cel mai original enunţ care m-a încântat vreodată.

Anna se înroşi, emoţionată: nu numai că nu i se spusese niciodată că era originală, dar, în mod sigur, nu crezuse vreodată

că vorbele ei puteau fi considerate „enunţuri”.

— Era doar o fantezie, spuse ea.

Clinch aştepta să fie prezentat; îşi drese glasul cu subînţeles.

— Eşti de mult timp în Hokitika? întrebă tânărul.

— Am sosit azi-dimineaţă. De fapt, chiar acum – vasul a

aruncat ancora în urmă cu niciun ceas.

— Aşa de curând!

Tânărul părea şi mai surprins, ca şi cum faptul că ea abia ajunsese făcea ca reîntâlnirea lor să pară şi mai extraordinară.

— Şi tu? întrebă Anna. De cât timp eşti aici?

— De peste o lună, zise tânărul zâmbind radios. Ce mult mă

bucur să te văd, cât de minunat poate fi. E o veşnicie de când n-am mai văzut o figură cunoscută.

— Faci parte din... din colonie? întrebă Anna înroşindu-se din nou.

— Da; sunt aici ca să fac avere, sau oricum, să dau întâmplător peste o avere: mărturisesc că nu prea înţeleg diferenţa. Oh! exclamă el smulgându-şi pălăria de pe cap. Cât de prost crescut sunt! Nici măcar nu m-am prezentat. Staines este numele meu. Emery Staines.

Clinch profită de ocazie ca să intre în vorbă şi el.

— Şi cum îţi place la Hokitika, domnule Staines?

— Îmi place chiar foarte mult, replică tânărul. Este un adevărat ghem de contradicţii! Există un ziar, dar nu şi o cafenea în care să-l citeşti; există o spiţerie pentru reţete, dar nu găseşti niciodată vreun doctor, iar spitalul e doar cu numele. La prăvălie, se termină mereu ba ghetele, ba ciorapii, dar niciodată ambele în acelaşi timp, şi la toate hotelurile de pe strada Revell se serveşte doar micul dejun, dar asta la orice oră din zi!

Anna zâmbea. Deschise gura să răspundă, dar Clinch îi tăie vorba.

— La Gridiron, servim un dejun cu mâncare caldă, spuse el.

Avem un meniu de trei penny şi un meniu de şase penny –

meniul de şase penny include şi bere.

— Care hotel e Gridiron? spuse Staines.

— E pe strada Revell, răspunse Clinch, ca şi cum reperul acesta ţinea loc de adresă.

Staines se întoarse din nou spre Anna.

— Ce te-a adus pe Coastă? Ai venit chemată de cineva? Ai de gând să îţi câştigi existenţa aici? Intenţionezi să rămâi?

Anna nu voia să pomenească numele lui Mannering.

— Am de gând să rămân, spuse ea cu precauţie. Urmează să

locuiesc la Hotelul Gridiron, unde domnul Clinch a avut amabilitatea să mă invite să stau.

— Adică eu, spuse Clinch pregătindu-se să-i strângă mâna lui Staines. Clinch. Edgar este numele meu de botez.

— Încântat de cunoştinţă, zise Staines dând mâna cu el, dar

se întoarse aproape imediat spre Anna şi spuse: Tot nu ştiu cum te cheamă..., dar poate nici nu o să te întreb, deocamdată. Vrei să păstrezi misterul astfel încât să trebuiască să mă interesez în dreapta şi-n stânga, ca să aflu?

— Numele ei este Anna Wetherell, spuse Clinch.

— O, zise tânărul.

Dintr-odată, părea uimit; se uita la Anna foarte curios, ca şi cum numele ei purta o semnificaţie pe care el, dintr-un motiv oarecare, nu o putea dezvălui.

— Cred că ar trebui să mergem, spuse Clinch.

Staines sări la o parte.

— O... da, desigur. Vă doresc amândurora o dimineaţă