— Mi-ar plăcea să-l văd zburând când e furtună, a spus Anna.
— Ce dorinţă bizară! a zis tânărul încântat. Dar, da, dacă mă
gândesc mai bine, cred că simt şi eu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să-l văd zburând când e furtună.
Tăceau amândoi acum. Anna aştepta ca tânărul să se prezinte, însă acesta nu i-a mai zis nimic, iar în scurt timp singurătatea lor s-a destrămat odată cu venirea celorlalţi pe punte. Tânărul a salutat-o scoţându-şi şapca, iar Anna a făcut o reverenţă; în clipa următoare, a dispărut de lângă ea. Anna s-a întors din nou spre ocean. Colonia de păsări rămăsese acum în urmă, iar cârâiturile şi ţipetele albatroşilor se pierduseră în văzduh, înghiţite de huruitul gros al vaporului şi de vuietul neîntrerupt al mării.
MERCUR ÎN PEŞTI; SATURN ÎN CONJUNCŢIE
CU LUNA
În care Cowell Devlin are o rugăminte; Walter Moody se arată
a fi un om de caracter; şi George Shepard este surprins în modneplăcut.
Începând din noaptea echinocţiului de toamnă, atât Anna Wetherell, cât şi Emery Staines rămăseseră încarceraţi în închisoarea din Tabăra Poliţiei. Cauţiunea pentru eliberarea provizorie a Annei fusese fixată la suma exorbitantă de opt lire, pe care ea nu putea spera să o poată plăti fără vreun ajutor din afară. De data asta, desigur, nu mai avea nicio comoară ascunsă
în cusăturile rochiei, pe care să o folosească drept garanţie, şi nici vreun funcţionar care să consimtă să achite datoria în numele ei. Emery Staines ar fi putut să-i dea el aceşti bani, dacă
nu ar fi fost reţinut şi el la închisoare pentru câteva învinuiri care i se aduceau nemijlocit: fusese arestat, a doua zi după ce reapăruse în oraş, sub acuzaţiile de fraudă, delapidare şi abandonarea proprietăţii. Cauţiunea lui fusese fixată la o liră şi un şiling – valoarea standard –, dar el optase să nu o plătească, preferând să rămână cu Anna şi să aştepte să fie citat în proces la Judecătoria de pace.
După ce s-au reîntâlnit, sănătatea Annei a început să se amelioreze aproape imediat. Încheieturile mâinilor şi antebraţele i s-au îngroşat, a căpătat culoare în obraji, iar faţa i s-a destins, scăpând de aerul famelic dinainte. Această întremare a fost remarcată cu satisfacţie de medic, doctorul Gillies, care în săptămânile de după echinocţiu venise la închisoarea din Tabăra Poliţiei aproape în fiecare zi. Îi vorbise Annei, foarte sever, despre riscurile consumului de opiu, exprimându-şi speranţa arzătoare că, după recentul colaps suferit, fata se învăţase minte să nu se mai atingă niciodată de pipa cu drog: avusese noroc să scape cu viaţă de două ori, dar nu trebuia să se aştepte că ar putea să fie norocoasă şi a treia oară.
— Norocul are tendinţa să se epuizeze repede, draga mea.
I-a prescris să reducă progresiv doza de laudanum astfel încât, treptat, să se poată dezbăra definitiv de dependenţa ei de narcotice.
Lui Emery Staines, doctorul Gilles i-a prescris exact acelaşi lucru: cinci dramuri de laudanum zilnic, reducând doza cu câte un dram la fiecare două săptămâni, până când umărul i se vindeca definitiv. Rana arăta mult mai bine acum, după ce plaga fusese cusută şi pansată, şi, chiar dacă încheietura era încă
înţepenită, împiedicându-l să ridice braţul deasupra capului, starea lui se ameliora foarte repede. Când Cowell Devlin aducea borcanul cu laudanum în închisoarea din Tabăra Poliţiei, în fiecare seară, Staines urmărea nerăbdător cum capelanul turna lichidul ruginiu în două ceşcuţe de tablă. Staines nu-şi putea explica această subită şi nesăţioasă poftă de drog; Anna însă nu părea să savureze deloc doza ei zilnică, ba chiar strâmba din nas când simţea mirosul. Devlin amesteca laudanumul cu zahăr, iar uneori cu vin dulce, pentru a atenua gustul amar al tincturii, apoi, conform instrucţiunilor stricte primite de la medic, şedea în picioare acolo până când cei doi tineri dădeau pe gât lichidul din căni. Rareori se întâmpla să dureze prea mult până ca opiaceul să-şi facă efectul: în câteva minute, suspinau, se moleşeau şi se cufundau în peisajul acvatic selenar al unui somn straniu, brăzdat de străfulgerări purpurii.
Tinerii au dormit pe parcursul următoarelor săptămâni, în timp ce nenumărate schimbări se produceau în Hokitika. În ziua de întâi aprilie, Alistair Lauderback a fost ales parlamentar al districtului electoral Westland, recent înfiinţat, obţinând o triumfătoare majoritate, cu trei sute de voturi în plus. În discursul său de învestitură, a lăudat Hokitika, numind oraşul
„bulgărele de aur al Noii Zeelande”; în continuare, şi-a exprimat regretul că trebuia să părăsească ţinutul atât de curând, dar a asigurat electoratul că avea să ia toate doleanţele minerului de rând cu el, în noua capitală, unde urma să îşi ducă la îndeplinire mandatul în Parlament, ca un reprezentant credincios al celor din Westland. După discursul lui Lauderback, judecătorul de pace i-a strâns mâna cu căldură, iar Comisarul regal a încurajat trei runde de ovaţii.
În ziua de 12 aprilie, s-a încheiat în cele din urmă
construirea penitenciarului şi a azilului lui George Shepard.
Deţinuţii, inclusiv Anna şi Emery, fuseseră transferaţi din închisoarea provizorie de la Tabăra Poliţiei în noua clădire de pe faleza de la Seaview, unde doamna George se instalase deja ca matroană. De la moartea lui Ah Sook, fusese în permanenţă
foarte ocupată, tivind pături, cosând uniforme, gătind mâncare, aranjând proviziile şi porţionând raţiile săptămânale de tutun şi
sare; era văzută, dacă se poate spune aşa, şi mai rar decât înainte. Îşi petrecea serile în cimitirul de la Seaview, iar nopţile, singură, în locuinţă.
În ziua de 16 aprilie, Francis Carver şi Lydia Wells s-au căsătorit în sfârşit, în faţa unei mulţimi care, aşa cum s-a menţionat în paginile mondene ale ziarului West Coast Times,
„corespundea, ca vestimentaţie, număr şi comportament, cerinţelor cuvenite cununiei unei mirese văduve”. A doua zi după
nuntă, mirele a primit o sumă mare de bani peşin de la Clubul Garrity, cu care au fost plătiţi integral toţi creditorii, ultima bucată de cupru a fost smulsă de pe coca epavei Godspeed, iar osatura navei a fost predată, în cele din urmă, pentru a fi valorificată la mâna a doua. Renunţase la camera pe care o avusese la Hotelul Palace şi locuia acum la Norocul Drumeţului cu soţia lui.
În această perioadă, foarte mulţi oameni urcaseră pe poteca întortocheată ce ducea pe faleza de la Seaview, dorind să stea de vorbă cu Emery Staines. Cowell Devlin, conform instrucţiunilor stricte primite de la temnicer, îi refuza pe toţi, asigurându-i că
da, Staines era în viaţă, şi că da, era în convalescenţă după o boală foarte grea, şi că da, avea să fie eliberat din arest la timpul potrivit, în funcţie de verdictul instanţei judecătoreşti. Singura excepţie pe care capelanul o făcea era pentru Te Rau Tauwhare, de care Staines se ataşase extraordinar de mult în ultima lună.
Tauwhare nu stătea niciodată prea mult când venea în vizită la închisoare, însă prezenţa lui avea un efect atât de benefic asupra moralului şi sănătăţii lui Staines, încât Devlin ajunsese şi el să se bucure când îl vedea.
Staines, după cum a descoperit Devlin, era un băiat credul şi bun la suflet, zâmbăreţ şi plin de o indulgenţă naivă pentru toate slăbiciunile lumii din jurul lui. Vorbea puţin despre lungile săptămâni cât lipsise, repetând doar că se simţise foarte rău şi că
îi părea foarte bine că venise înapoi. Când Devlin l-a întrebat, cu precauţie, dacă îşi amintea să-l fi întâlnit pe Walter Moody la bordul barcului Godspeed, Staines s-a încruntat doar şi a scuturat din cap. Amintirile lui din acea perioadă erau foarte vagi, constând, din câte îşi putea da seama Devlin, din impresii, senzaţii şi crâmpeie de lumină aproape onirice. Nu-şi amintea să
se fi îmbarcat pe o corabie, şi nu-şi amintea nici de naufragiul vreunei corăbii, deşi cumva ţinea minte, neclar, că fusese aruncat de valuri pe o plajă, unde scuipase din plămâni apă de mare, ţinând în braţe un butoi cu pastramă de vită. Îşi amintea
că se dusese spre casa lui Crosbie; îşi amintea că trecuse pe lângă un grup de mineri aşezaţi în jurul unui foc; îşi amintea de frunze şi de o apă curgătoare; îşi amintea de carcasa putrezită a unei bărci, şi de un defileu cu pereţi abrupţi, şi de ochii roşii ai unei găinuşe de pădure; îşi amintea că visase pasienţe de tarot, şi corsete căptuşite cu aur prin cusături, şi o comoară într-un sac de făină, ascunsă sub un pat.
— Totul este îngrozitor de neclar, spuse el. Pesemne că am plecat pe jos, noaptea, şi m-am rătăcit pe coclauri, undeva, iar după aceea n-am mai ştiut cum să mă întorc. Ce minunat a fost că Te Rau m-a găsit atunci!
— Da, dar mult mai bine ar fi fost dacă te-ar fi găsit mai devreme, spuse Devlin vorbind cu precauţie în continuare. Dacă
te-ai fi întors cu numai trei zile mai repede, nu ţi s-ar fi confiscat terenurile miniere. Ai pierdut toată averea, domnule Staines.
Staines nu părea deloc afectat de acest lucru.
— Aur se găseşte întotdeauna, spuse el. Banii sunt doar bani, iar uneori îţi prinde bine să îţi mai fluiere şi vântul prin buzunare. În orice caz, am o grămadă de bani ascunşi bine în Valea Arahura. Mii şi mii de lire sterline. De îndată ce mă
însănătoşesc, mă duc să-i scot de unde i-am îngropat în pământ.
Fireşte, toate astea nu s-au lămurit decât cu timpul şi încetul cu încetul.
