— Sunt de acord. Duc la bancă aurul dumitale.

MARTE ÎN RAC

În care Carver porneşte pe urmele lui Crosbie Wells; EdgarClinch îşi oferă serviciile; şi Anna Wetherell este intransigentă

în hotărârea ei.

Godspeed a traversat bancul de nisip din Hokitika când era maree înaltă. Căpitanului Carver i-a luat aproape un ceas ca să

strecoare barcul prin traficul de la gura râului, unde câteva nave se pregăteau de plecare, şi a fost obligat să aştepte semnalul de pe Gibson Quay pentru a se putea apropia de chei; Anna Wetherell, stând singură pe punte, a avut tot timpul să studieze priveliştea. Hokitika era o aşezare mai mică decât se aşteptase ea şi mult mai expusă intemperiilor. În comparaţie cu oraşul Dunedin, care era cuibărit de-a lungul fâşiei Portului Otago şi înconjurat din toate părţile de dealuri, la Hokitika învecinarea cu marea părea aproape înfricoşătoare. Clădirile i s-au părut Annei dezolante şi părăginite în ciuda şirurilor de steguleţe roşii şi galbene, prinse în zigzag între acoperişuri şi tendele hotelurilor de pe malul mării.

Dintr-odată, un zăngănit persistent i-a atras atenţia spre chei, unde un bărbat roşcovan şi mustăcios scutura de zor un clopot de alamă şi striga ceva în gura mare. Făcea reclamă la ceva, probabil, însă litania recomandărilor lui se pierdea complet sub fiecare clămpănitură a clopotului – un fel de pară metalică

masivă, în care ar fi încăput, prin partea de jos, o pâine rotundă

întreagă, dacă înăuntru nu s-ar fi bălăngănit o limbă groasă şi grea ca un lingou de aur. Distanţa şi vântul înăbuşeau dangătul jalnic şi sfâşietor.

Călătoria pe mare de la Dunedin marcase voiajul inaugural al barcului Godspeed sub comanda lui Francis Carver, care din cauza vătămărilor suferite în seara de 12 mai nu fusese în stare să se prezinte la bordul corăbiei în după-amiaza următoare, când era programată plecarea la Melbourne; drept urmare, nu avusese prilejul să îl informeze pe căpitanul Raxworthy că nava trecuse în proprietatea altcuiva. Punctual din fire, Raxworthy nu concepea ca plecarea barcului să fie decalată din cauza unui marinar întârziat: ridicase ancora conform graficului, în ciuda durerii de cap care îl chinuia, iar după ce Godspeed părăsise Port Chalmers, lui Carver nu i-a mai rămas decât să aştepte

întoarcerea navei în următoarele patru săptămâni, a fost în convalescenţă, vegheat de doamna Wells, care de câte ori vedea cum fusese sluţit la faţă simţea că o apucă disperarea. Rana fusese cusută, firele fuseseră îndepărtate, iar acum rămăsese o cicatrice roz urâtă, groasă cât o sfoară şi încreţită la ambele capete. Carver pipăia cicatricea cu degetele aproape tot timpul şi îşi luase obiceiul să o acopere cu mâna atunci când vorbea.

Când Godspeed a revenit de la Port Phillip în 14 iunie, Carver s-a întâlnit cu James Raxworthy ca să îi comunice că funcţia lui de căpitan al navei luase sfârşit. Barcul fusese vândut între timp şi, din ordinul noului proprietar, un domn Wells, Carver fusese promovat la comanda vasului, iar în calitate de căpitan avea dreptul să concedieze echipajul lui Raxworthy şi să îşi aleagă

singur oamenii. Întâlnirea dintre Carver şi fostul căpitan a fost lungă şi nicidecum cordială; relaţiile au devenit şi mai încordate în momentul în care Carver a aflat că un anumit articol, ce ar fi urmat să fie transportat la Melbourne, fusese eliminat de la bordul barcului Godspeed la cursa efectuată cu o lună în urmă.

I-a cerut socoteală lui Raxworthy, care a ridicat din umeri: din punctul lui de vedere, nu se încălcase niciun regulament sau protocol naval prin contramandarea conosamentului aferent cufărului în discuţie. Furia lui Carver s-a transformat în disperare. S-a dus la biroul vamal, şi la toate agenţiile de transport maritim de pe chei, şi la toate tractirele prăpădite din cartierul mateloţîlor. N-a putut să afle nimic. Citind cu atenţie ştirile maritime din Otago Witness mai târziu în acea seară, a descoperit că, în afară de Godspeed, din Port Chalmers mai plecase în 13 mai doar o singură navă: goeleta Blanche, cu destinaţia Hokitika.

— Nici nu pot să-l numesc indiciu, îi zise el doamnei Wells, dar nici nu pot să stau cu mâinile în sân. Dacă nu fac nimic, simt că o să înnebunesc. Am certificatul lui de naştere, am şi autorizaţia lui de minerit. O să spun că numele meu este Crosbie Wells şi că am pierdut o ladă de transport. Voi oferi o recompensă pentru returnarea ei.

— Dar ce faci cu Crosbie? spuse doamna Wells. Există

posibilitatea...

— Dacă îl văd, îl omor, spuse Carver.

— Francis...

— Îl omor.

— Ştie că vrei să te răzbuni. Nu se va lăsa luat prin surprindere a doua oară.

— Nici eu.

Cu o zi înainte de plecarea barcului Godspeed, Anna Wetherell a fost convocată în salonul de la parter, unde a găsit-o pe doamna Wells aşteptând-o.

— Acum că domnul Carver s-a însănătoşit, începu doamna Wells, pot să mă gândesc şi la chestiuni mai puţin presante, cum ar fi problema viitorului tău. Nu mai poţi rămâne în casa mea, domnişoară Wetherell, nicio clipă în plus, şi cunoşti prea bine de ce.

— Da, doamnă, şopti Anna.

— Poate aş fi trecut cu vederea trădarea dumitale, continuă

doamna Wells, şi aş fi suferit în tăcere, cum le este dat femeilor să facă; dar violenţa cu care a fost atacat domnul Carver nu poate fi ignorată. Cârdăşia dumitale cu soţul meu a trecut dincolo de desfrâu, atingând limitele maleficului. Domnul Carver a rămas desfigurat. De fapt, a avut noroc că a scăpat cu viaţă, ţinând seama de gravitatea vătămărilor pe care le-a suferit. Acea cicatrice îi va brăzda obrazul pentru totdeauna.

— Eu dormeam, spuse Anna. N-am văzut nimic.

— Unde este domnul Wells?

— Nu ştiu.

— Îmi spui adevărul, domnişoară Wetherell?

— Da, jur, spuse ea.

Doamna Wells se îndreptă de spate, luându-şi un aer semeţ.

— Domnul Carver pleacă pe Coasta de Vest mâine, după cum ştii, spuse ea, schimbând subiectul. Întâmplarea face să am o cunoştinţă în Hokitika; Dick Mannering este numele lui. El îţi va găsi ceva de lucru acolo, cum va crede el mai bine: poţi să te stabileşti în colonia de mineri, aşa cum era ambiţia dumitale iniţial, iar de-acum înainte drumurile noastre se vor separa definitiv. Mi-am luat libertatea de a însuma toate cheltuielile tale pe ultimele două luni, iar această datorie va cădea în sarcina lui să o recupereze de la dumneata. Văd că eşti surprinsă. Ai crezut, poate, că băutura creşte liber în copaci? Ai crezut că băutura creşte în copaci?

— Nu, doamnă, murmură ea.

— Atunci înseamnă că nu ai de ce să te miri când îţi voi spune că năravul dumitale de a bea de una singură m-a costat bani grei în ultima lună.

— Nu, doamnă.

— În mod evident, nu eşti atât de proastă, pe cât eşti de desfrânată, spuse doamna Wells. Deşi, ţinând seama de

amploarea şi intensitatea desfrânării, lucrul acesta nu se traduce nicidecum prin vreun merit în materie de intelect. Domnul Mannering, ţin să te informez, este necăsătorit, aşa că nu există

vreun pericol de a-i dezonora casa, aşa cum ai făcut la mine.

Anna se îneca de plâns; nu putea să mai îngaime nimic.

Când doamna Wells i-a spus că putea să plece, s-a dus alergând în budoar, a scos dopul de la carafa de whisky îndoit cu laudanum şi, disperată, a dat de duşcă două înghiţituri zdravene.

Apoi s-a trântit pe pat plângând în hohote, până când opiaceul şi-a făcut efectul.

Anna ştia foarte bine ce o aştepta în Hokitika, însă conştientă

de vinovăţia ei şi plină de regrete, a avut tăria să se oţelească

împotriva sorţii adverse, ca un trup în bătaia vântului. Degeaba s-ar fi opus aranjamentelor făcute de doamna Wells, degeaba ar fi fugit de-acolo în timpul nopţii, degeaba ar fi încercat să conceapă

singură un plan de salvare, din moment ce oricum nu mai avea nicio îndoială în privinţa situaţiei ei, ştiind că în scurt timp aceasta avea să devină un lucru evident în ochii tuturor. Trebuia să plece din casa doamnei Wells cât mai repede cu putinţă, până

ca celelalte femei să ghicească secretul ei, şi era decisă să facă

asta prin orice metodă.

Un pescăruş trecu planând lung în zbor, jos, spre Gibson Quay; când ajunse la bancul de nisip, se întoarse şi începu să