Funcţionarul îşi ţuguie buzele, reflectând la asta. Se uită din nou la orar, sperând cumva să găsească o soluţie. Pe urmă, cu o privire tăioasă, exclamă:
— Ia stai aşa, Wells!
— Ce?
— Aici scrie că transportul ăsta a fost autorizat de tine.
Încruntându-se, Wells păşi în faţă.
— Arată-mi şi mie.
Dar Bill trase registrul spre el, nelăsându-l pe Wells să-l ia.
— Vasăzică, o ladă urmează să plece la Melbourne, spuse el citind din registru. A fost încărcată pe Godspeed – şi tu ai semnat pentru asta. Ce-nseamnă chestia asta? se răţoi el furios.
— Habar n-am. Pot să văd şi eu?
— Mi-ai turnat tromboane, spuse Bill.
— Ba nu, spuse Wells. Eu n-am semnat niciodată hârtia aia, ce naiba.
— Banii tăi sunt în lada aceea, spuse Bill. Îţi trimiţi aurul în altă ţară, în timp ce tu te fofilezi la Hokitika să ţi se piardă urma, iar când totul e clar şi bine, hop şi tu, peste Marea Tasmaniei, ca să-ţi iei averea fără să fi plătit vreo taxă.
— Nu, spuse Wells. N-am făcut eu asta.
Funcţionarul plesni cu palma pe masă, scârbit.
— Hai, valea. Ia-ţi bucata de aur de-aici. Nu vreau să am vreun amestec în matrapazlâcul ăsta.
Wells nu spuse nimic pe moment. Privea lung spre siluetele întunecoase ale vaselor ancorate în port, contempla liniile de lumină frânte pe luciul apei, felinarele atârnate, scârţâind în vânt. Apoi spuse vorbind cu precauţie:
— Nu eu am fost cel care a semnat asta.
— Nu – nu, spuse Bill încruntându-se. Nu începe iarăşi. Să
nu crezi că mă fraiereşti.
— Certificatul meu, spuse Wells. Autorizaţia mea de minerit, actele mele, totul. Le-aveam pe toate în seiful de pe strada Cumberland. Îţi jur, crede-mă. Tipul ăsta, Carver. E un fost ocnaş. A făcut puşcărie grea la Cockatoo. El mi-a luat totul.
N-am mai rămas decât cu cămaşa de pe mine, Bill. Francis Carver foloseşte numele meu.
Bill scutură din cap.
— Nu, zise el. Lada aia nu pleacă în altă ţară. Contramandez
expediţia mâine dimineaţă la prima oră.
— Fă asta acum, spuse Wells. Iau lada cu mine la Hokitika.
În felul ăsta, nimic nu ajunge în altă ţară, corect? Totul e legal dacă procedăm astfel.
Funcţionarul se uită în jos, la documentul de transport, şi pe urmă înapoi la Wells.
— Nu vreau să fiu amestecat în vreun scandal.
— Dar tu nu faci nimic rău, spuse Wells. Absolut nimic. Se cheamă evaziune fiscală doar dacă trimiţi lada în străinătate. O
să semnez eu pentru asta. O să semnez eu tot ce vrei.
Bill nu spuse nimic câteva momente, iar Wells ştia că omul cumpănea situaţia.
— Nu pot să încarc lada pe Blanche, spuse el în cele din urmă. Vasul pleacă mâine în zori, iar Parrish a semnat deja pentru toată marfa încărcată la bord. Nu e timp să mai schimbăm ceva.
— Trimite-o după aceea, atunci. Semnez eu transferul chiar acum. Te implor, omule.
— Nu-i nevoie să mă implori, spuse Bill încruntându-se.
Wells veni mai aproape şi puse pepita de aur pe birou. Timp de câteva clipe, minereul strălucitor tremură imperceptibil, ca acul unei busole.
Bill se uită lung la aurul din faţa lui. Apoi îşi ridică privirea şi spuse:
— Nu. Ţine-ţi aurul, Crosbie Wells. Nu vreau să am vreun amestec în matrapazlâcul ăsta.
PARTEA A ŞASEA
VĂDUVĂ ŞI HAINELE DE DOLIU
18 IUNIE 1865
42° 43’ 0” SUD 170° 58’ 0” EST
PĂMÂNT FIX
În care Emery Staines îşi duce metalul la bancă; Crosbie Wellspropune o înşelătorie; şi Staines începe să se îndoiască deprima lui impresie, dar mult prea târziu.
Emery Staines nu descoperise încă un adevărat filon de aur în Hokitika. Nu găsise încă vreun petic de teren care să-i placă
suficient de mult încât să şi-l revendice, îngrădindu-l, şi nici vreo companie care să-i placă suficient de mult încât să vrea să i se alăture. Strânse o mică „avere”, adunând ceva aur din diferite locuri de pe plajele situate atât la nord, cât şi la sud de râu, precum şi de prin viroagele înguste, pe coclauri, departe, în Defileul Hokitika. Era un câştig variabil, din care cea mai mare parte dispăruse deja. Staines avea tendinţa să fie risipitor ori de câte ori timpul şi banii cheltuiţi îi aparţineau de drept. Prefera să
doarmă şi să se ospăteze în mijlocul oamenilor decât de unul singur într-un cort, sub cerul liber, un gen de aventură
romantică de care se lecuise repede. Nu fusese pregătit pentru iernile aspre din West Canterbury, iar ploaia îl împingea mereu să se adăpostească sub un acoperiş în oraş; folosind drept pretext vremea urâtă de-afară, bea vin, mânca pastramă sărată şi juca pasionat cărţi în fiecare seară, pentru ca în dimineaţa următoare să plece pe drumuri, ca să-şi umple din nou batista cu firicele aurii. Dacă nu ar fi existat acea înţelegere cu Francis Carver, poate că ar fi continuat să trăiască aşa, de pe o zi pe alta, la nesfârşit, alternând excesele cu perioadele de recuperare; însă
Emery Staines nu uitase clauzele contractului de sponsorizare, conform cărora în scurt timp trebuia să „arunce ancora”, cum se exprimau căutătorii de aur, şi să investească într-un teren de exploatare.
În dimineaţa de 18 iunie, Staines s-a trezit devreme. Dormise peste noapte într-un han din Kaniere, un fel de baracă de scânduri, joasă şi lungă, cu o bucătărie sub un şopron şi cu şiruri de hamacuri atârnate unele peste altele. Respiraţia oamenilor forma norişori albicioşi în frigul şi umezeala dinăuntru. Afară, a plătit o jumătate de penny pentru o farfurie cu porridge, umplută cu polonicul dintr-un hârdău aburind, şi a mâncat stând în picioare şi privind spre est, unde culmile Alpilor înalţi desenau un contur clar pe cerul iernatic. Când a golit
