— N-am mai auzit niciun sunet, spuse ea.

— Bine, zise el. Mă duc sus. Am nevoie de cincisprezece minute.

— E foarte furios. Ştie de aur – ţi-am spus deja – şi a aflat de sosirea lui Lauderback. Trebuie să fii prudent.

— Nu-i nevoie să fiu prudent dacă tipul e matosit bine.

— Să nu-l împuşti, da, Francis?

— Nu-ţi bate tu capul cu asta.

— Vreau să ştiu.

— Îi dau una în cap, spuse Carver. Atâta tot.

— Nu aici!

— Nu – nu aici. O să-l duc în altă parte.

— E şi fata sus, să ştii. S-ar putea să se fi ameţit şi ea. Nu ştiu.

— Mă descurc cu ea. Îi spun să-şi ia tălpăşiţa. Nu te mai frământa.

— Şi eu ce să fac?

— Du-te înapoi la petrecere. Şi mai toarnă-i un pahar lui Raxworthy.

*

Carver îşi lipi urechea de uşă; neauzind nimic, apăsă pe clanţă, foarte încet. Uşa se deschise fără niciun zgomot. În cameră era întuneric, însă în încăperea cealaltă era aprinsă o veioză. Era cineva în pat, sub cuvertură, iar pe pernă se vedea o şuviţă groasă de păr negru. Ţinându-şi o mână pe şold, intră

precaut în cameră.

Auzi şuierătura unui obiect greu spintecând aerul, dar când să se întoarcă, ceva îl trosni pe ceafă şi, clătinându-se, căzu în genunchi. Se răsuci pe loc, cu mâna pe mânerul pistolului, dar Crosbie Wells ridică din nou vătraiul, pocnindu-l peste încheieturile degetelor, apoi, din nou, peste falcă. Carver se chirci de durere. Ridică mâinile, instinctiv, ca să-şi ferească faţa. O a patra lovitură îl nimeri la cot, iar o a cincea îl plesni exact deasupra tâmplei. Năucit, se prăbuşi într-o rână, direct pe podea.

Wells ţâşni înainte şi, cu mâna liberă, încercă să smulgă

pistolul de la betelia omului. Carver îl înşfacă de braţ şi se încăierară o vreme, până când Wells îl mai pocni o dată cu vătraiul în ţeastă. Carver căzu pe spate, neputincios. În cele din urmă, Wells izbuti să apuce pistolul, trăgându-l din betelia pantalonilor lui Carver; apoi îl aţinti spre faţa lui Carver şi rămase nemişcat câteva clipe, gâfâind. Carver gemu, ridicându-şi braţele spre faţă. Era buimac. Luminile din cameră îi pulsau în ochi.

— Tu cine eşti?

Carver se zgâia la el. Avea gura plină de sânge.

Wells ţinea pistolul în mâna stângă şi vătraiul în mâna dreaptă. Ridică vătraiul un pic, ameninţând să-l trosnească din nou.

— Eşti Francis Carver? Dacă nu răspunzi, te-mpuşc pe loc.

Te cheamă Carver?

— Mă chema cândva.

— Şi acum cum te cheamă?

Carver rânji la el, dezgolindu-şi dinţii plini de sânge:

— Crosbie Wells, spuse el.

Wells veni mai aproape.

— Te omor, zise el.

— Hai, fă-o, spuse Carver şi închise ochii.

Wells ridică vătraiul din nou.

— Unde-i aurul meu?

— S-a dus.

— Unde e, te-am întrebat?

— A fost expediat pe alte ţărmuri.

— Cine l-a expediat? Tu?

— Nu, zise Carver deschizând ochii. Tu.

Wells lovi din nou cu vătraiul, nimerindu-l pe Carver în tâmplă. Carver leşină. Wells aşteptă câteva clipe, ca să se asigure că nu se prefăcea, însă leşinul părea real: i se vedea albul ochilor, iar o mână îi zvâcnea ciudat.

Wells puse vătraiul jos, ceva mai departe, unde Carver n-ar fi putut ajunge să-l ia. Transferă pistolul în mâna dreaptă. Împinse cu ţeava armei în obrazul lui Carver, testându-l, dar era inert.

— A murit? spuse Anna din uşă.

Era albă la faţă.

— Nu. Respiră.

Cu mâna stângă, Wells îşi scoase pumnalul din cizmă şi trase la o parte tocul de piele, dezgolind lama ascuţită.

— Vrei să-l omori? murmură Anna.

— Nu.

— Ce-i faci?

Wells nu răspunse. Folosind pistolul ca să ţină drept capul lui Carver, înfipse vârful cuţitului exact sub colţul exterior al ochiului stâng al bărbatului. Sângele ţâşni instantaneu, prelingându-se gros pe obraz. Mişcând brusc din încheietura mâinii, Wells răsuci lama, tăind o crestătură de la ochi până la falcă. Sări în spate – dar Carver nu se trezi, doar hârâi din gâtlej.

Avea obrazul plin de sânge; i se prelingea pe maxilar în jos, îmbibând gulerul cămăşii.