— Doamna Shepard, presupun.
— Da.
— Mă întrebam dacă aş putea să vorbesc un pic cu soţul dumneavoastră. Este acasă?
— Nu, răspunse Margaret Shepard pentru a doua oară în acea zi. S-a dus cu treburi la Tribunal.
— Ce păcat. Aş putea să-l aştept?
— Mai bine ar fi să stabiliţi o întâlnire, zise ea.
— Înţeleg că e puţin probabil să revină.
— Adesea rămâne peste noapte la Seaview, spuse ea. Iar uneori joacă biliard în oraş.
— Înţeleg.
Sook Yongsheng nu cunoştea vocea lui Alistair Lauderback, însă putea să-şi dea seama după tonul şi volumul cu care acesta vorbea că era un personaj cu o oarecare autoritate.
— Iertaţi-mă că vă deranjez, continuă Lauderback. V-aş ruga să-mi faceţi favoarea de a-i spune soţului dumneavoastră că l-am căutat.
— Da, sigur.
— Ştiţi cine sunt, da?
— Sunteţi domnul Lauderback, şopti ea.
— Perfect. Spuneţi-i că aş vrea să discut cu ei despre o cunoştinţă comună de-a noastră. Francis Carver e numele acestei persoane.
— Îi voi spune.
„Omul acela va fi mort până mâine dimineaţă”, îşi zise Sook Yongsheng.
Uşa se închise din nou; în dormitor se făcu întuneric.
*
Cowell Devlin făcu loc pentru Anna într-un colţ din puşcăria de la Tabăra Poliţiei, gândindu-se, în acele momente, că femeia arăta mult mai jalnic decât în urmă cu două luni, când încercase să-şi pună capăt zilelor. Nu avea febră, cum avusese atunci, şi nici nu bolborosea în somn, nu dădea haotic din braţe, dar, aşa cum dormea atât de senină acum, îmbrăcată cu rochia neagră de doliu, figura ei părea cu mult mai tristă. Era aşa de slabă. Devlin o legă cu cătuşe cât mai larg cu putinţă, regretând că era nevoit să facă asta. Îi ceru doamnei Shepard să aducă o pătură, ca să
i-o pună sub cap, o instrucţiune adusă la îndeplinire în tăcere.
— Ce-nseamnă chestia asta? îl întrebă el pe Gascoigne în timp ce împăturea pledul pe genunchi. M-am văzut cu Anna chiar în această dimineaţă. Eu însumi am însoţit-o până la Tribunal! Ce-a făcut după aceea, s-a dus direct la Pritchard ca să-şi cumpere un flacon cu drog?
— La Pritchard e închis, răspunse Gascoigne. A fost închis toată după-amiaza.
Devlin îşi strecură mâna sub capul Annei, punându-i la ceafă
pledul împăturit.
— Şi-atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de unde-a făcut rost de un flacon cu laudanum?
— Poate că îl avea dinainte.
— Nu, zise Devlin. Când a plecat de la Norocul Drumeţului azi-dimineaţă, nu avea poşetă, nici vreun portofel. Nu avea nici măcar bani la ea, din câte am observat eu. I-a dat cineva drogul, pesemne. Dar de ce?
Gascoigne şi-ar fi dorit enorm să afle de ce se dusese Cowell Devlin la Norocul Drumeţului în acea dimineaţă şi ce se întâmplase acolo; în timp ce se gândea cum să întrebe cât mai politicos acest lucru, de-afară se auziră hurducăielile unei şarete şi un tropot de copite, apoi vocea lui Pritchard:
— Hei! Sunt Jo Pritchard cu Emery Staines!
Uimirea întipărită subit pe chipul lui Devlin îl făcea să arate aproape comic. Până ca acesta să se ridice în picioare, Gascoigne se şi năpustise afară; capelanul ieşi grăbit după el şi îl văzu, în curte, pe Joseph Pritchard coborând dintr-o şaretă de pe locul vizitiului şi conducând apoi caii pentru a fi priponiţi de un stâlp al puşcăriei. Pe banchetă, în trăsurică, şedea Te Rau Tauwhare, cu amândouă braţele în jurul unui tânăr alb la faţă şi încercănat, cu ochii duşi în fundul capului. Devlin se holba la tânăr. Acesta era Emery Staines – chestia asta insignifiantă şi vlăguită? Băiatul era mult mai tânăr decât îşi imaginase el. Păi, poate să fi avut
vreo douăzeci şi unu de ani, dacă nu chiar mai puţin. Un copil, aproape.
— Tauwhare l-a găsit. Zăcea în coliba lui Crosbie, spuse tăios Pritchard. E foarte bolnav, după cum puteţi vedea. Daţi-ne o mână de ajutor să-l coborâm din şaretă.
— Să nu-l duceţi în închisoare! spuse Devlin.
— Bineînţeles că nu, zise Pritchard. Merge la spital. Doctorul Gillies trebuie să-l consulte imediat.
— Nu, spuse Gascoigne.
— Ce? întrebă Pritchard.
— Nu la spital. Acolo n-o să supravieţuiască niciun ceas, zise Gascoigne.
— Dar nici acasă nu-l putem duce, replică Pritchard.
— Du-l la un hotel. Ia-i o cameră la hotel. Oriunde e mai bine decât la spital.
