— Ai mai văzut vreodată acest document? întreabă Fellowes.
Dar Nilssen era un om care învăţa din greşelile lui.
— Înainte de a-ţi răspunde, spuse el cu precauţie, aş vrea să
ştiu cine te-a trimis şi ce vrei de la mine.
Avocatul încuviinţă din cap.
— E corect, da, spuse el. Duduia Wetherell a primit acest document azi-dimineaţă dintr-o sursă anonimă. L-a strecurat cineva pe sub uşă când stăpâna ei era plecată. E o sumă
frumuşică de bani şi, din câte se pare, îi este destinată ei. Însă
toată chestia asta miroase a înscenare. Nu ştim cine a trimis documentul şi nici de ce.
Nilssen îl trădase deja o dată pe Cowell Devlin şi nu voia să
facă acest lucru şi a doua oară.
— Mda, zise el impasibil. Vasăzică lucrezi pentru domnişoara Wetherell.
— Nu am relaţii cu târfele, replică tăios Fellowes. Fac doar nişte investigaţii, atâta tot. Vreau să mă dumiresc cam cum stau lucrurile.
— Desigur, murmură Nilssen. Iartă-mă.
— Dumneata eşti persoana care s-a ocupat de lichidarea bunurilor lui Crosbie Wells, continuă Fellowes. Tot ce vreau să
ştiu este dacă această hârtie se afla printre lucrurile lui când te-ai dus să goleşti casa.
— Nu, nu era, spuse Nilssen, fără să mintă. Şi am golit casa aceea de sus până jos, crede-mă pe cuvânt.
— Perfect, spuse Fellowes. Mulţumesc.
Se sculă de pe scaun, iar Nilssen se ridică şi el. În acel moment clopotele de la Capela metodistă bătură ora: era cinci fără un sfert.
— Apropo, foarte frumoasă donaţia pe care ai făcut-o, spuse Fellowes în timp ce se pregătea să plece. Banii cu care ai sprijinit construirea noului penitenciar de la Seaview. Un gest foarte frumos!
— Mulţumesc, spuse Nilssen pe un ton acru.
— Foarte rar în ziua de azi şi în epoca noastră mai întâlneşti un om cu adevărat filantrop, spuse avocatul. Te felicit pentru asta, domnule.
*
— Domnule Staines?
Mişcând tremurător din pleoape, tânărul deschise ochii.
Privirea, la început tulbure, se aţinti asupra lui Joseph Pritchard, care şedea ghemuit, aplecat deasupra lui.
— Ah, Pritchard, zise el. Spiţerul.
Cu multă blândeţe, Pritchard trase într-o parte gulerul cămăşii lui Staines, dezgolind rana înnegrită de dedesubt.
Tânărul nu protestă. Se uita cercetător la chipul lui Pritchard, în timp ce acesta îi examina rana.
— Ai reuşit să-mi aduci măcar o bucăţică? şopti el.
— O bucăţică de „ce”? întrebă Pritchard, cu chipul sumbru.
— O bucăţică de răşină, spuse băiatul. Ai zis că îmi păstrezi un pic.
— Am adus ceva ca să îţi uşureze durerea, spuse tăios Pritchard. Te-a apucat pofta de droguri, ia zi? Ai o rană foarte urâtă aici.
— Poftă, spuse băiatul. Eu am zis că e ca un ghimpe. Nici n-am auzit împuşcătura, ştii. Eram în sicriu atunci.
— De cât timp eşti aici? Când ai mâncat ultima oară?
— Trei zile, spuse băiatul. Să fie oare trei zile? Eşti foarte bun cu mine. Deosebit de bun. Cred că era miezul nopţii. Am avut chef de o plimbare.
— Delirează, spuse Pritchard.
— Da, zise Tauwhare. Va muri?
— Nu pare prea slab, zise Pritchard atingând cu dosul palmei obrazul şi fruntea lui Staines. Cineva l-a hrănit, cel puţin... Sau a găsit poate ceva de mâncare pe unde-o fi fost. Dumnezeule! Opt săptămâni. Rugăciunile singure nu l-ar fi putut ţine în viaţă atâta timp.
Privirea lui Staines alunecă peste umărul lui Pritchard, spre Tauwhare, care stătea în picioare în spatele lui.
— Maorii sunt cele mai bune călăuze, spuse el zâmbind. O să
