te descurci de minune.
— Fii atent, îi spuse Pritchard lui Staines, trăgându-i la loc gulerul peste rană. Trebuie să te suim în şaretă. O să te ducem înapoi în Hokitika, unde doctorul Gillies o să-ţi scoată glonţul din umăr. După ce te punem în şaretă, o să-ţi dau o doctorie, ca să
te mai lase durerea. S-a-nţeles?
— Hokitika, bolborosi el cu bărbia în piept. Anna Magdalena.
— Anna e în Hokitika, te aşteaptă, spuse Pritchard. Haide acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Ajungem în oraş
până să se întunece.
— A scris pentru ea o arie, spuse băiatul. În semn de preţuire. Eu n-am făcut niciun legământ.
Pritchard ridică braţul lui Staines, pe partea unde nu era rănit, şi-l petrecu peste umăr şi se ridică în picioare. Tauwhare îl prinse pe băiat de talie, după care, împreună, cei doi bărbaţi îl cărară afară din casă şi, săltându-l, îl puseră în şaretă. Băiatul bolborosea nedesluşit în continuare. Avea pielea lipicioasă de năduşeală şi foarte fierbinte. Îl aranjară pe bancheta cabrioletei, astfel încât Pritchard şi Tauwhare să poată sta de o parte şi de cealaltă a lui, ca nu cumva să cadă în faţă, iar Tauwhare îl acoperi pe picioare cu scurta lui de postav. În cele din urmă, Pritchard trase din buzunar borcanul cu laudanum şi îi scoase dopul.
— E foarte amar, din păcate, dar o să-ţi ia durerea imediat, spuse el punând o mână sub ceafa lui Staines şi ducându-i vasul la gură. Aşa, bine. Aşa. Alunecă uşor pe gât, nu? Încă o înghiţitură. Aşa, bine. Şi încă una. Acum, stai liniştit, domnule Staines, şi închide ochii. Vei adormi într-o clipită.
*
Alistair Lauderback, plecând de la Tribunalul din Hokitika, se dusese imediat la biroul agentului maritim Thomas Balfour.
Trânti exemplarul lui din contractul de vânzare al barcului Godspeed pe masa lui Balfour şi, fără să aştepte să fie invitat, se aşeză strigând:
— Îmi poartă sâmbetele în continuare, Tom! Francis Carver îmi poartă sâmbetele în continuare! O să mă stoarcă de bani, fir-ar să fie, până în ziua când voi închide ochii pentru totdeauna!
Îi trebui foarte mult timp lui Balfour până să priceapă sensul acestei declamaţii teatrale şi până să înţeleagă pe deplin prevederile de protecţie şi indemnizaţie din poliţa de asigurare pentru Godspeed, pentru ca în final să-şi exprime părerea că, de data asta cel puţin, era preferabil, poate, ca Lauderback să se recunoască învins. Francis Carver, se părea, îl trăsese pe sfoară.
Iscălitura ambiguă era o mostră de ingeniozitate pe care Lauderback nu prea avea cum s-o conteste. Cât despre chestiunea asigurării pentru Godspeed, Carver era îndrituit prin lege să obţină acele fonduri, şi, oricum, domnul Garrity socotise deja nimerit să aprobe tranzacţia. Dar politicianul nu voia pentru nimic în lume să accepte asemenea sfaturi raţionale şi continua să ofteze, smulgându-şi părul din cap şi înjurându-l pe Francis Carver. Pe la ora cinci, Balfour îşi pierduse de mult răbdarea.
— Nu cu mine trebuie să vorbeşti, spuse el în cele din urmă.
Nu mă pricep deloc la toate dedesubturile astea legale. Zău, nu aştepta mare lucru de la mine.
— Şi-arunci cu cine să vorbesc?
— Vorbeşte cu Comisarul regal.
— E plecat din oraş.
— Dar judecătorul de pace?
— În ajunul alegerilor, ce-ai înnebunit?!
— Cu Shepard, atunci. Arată-i asta lui George Shepard şi vezi el ce zice.
— Nu sunt în termeni buni cu domnul Shepard, răspunse Lauderback.
— Bine, de acord, spuse Balfour exasperat. Dar nici Shepard nu-i în termeni buni cu Carver, nu uita asta! Aşa că s-ar putea să vrea să te ajute.
— Dar ce-are Shepard să-i reproşeze lui Carver? întrebă
Lauderback.
Balfour se încruntă la el.
— Carver a făcut puşcărie pe vremea lui Shepard, spuse el.
Ca ocnaş. Shepard era sergent la penitenciarul de pe insula Cockatoo, la Port Jackson, iar Carver a fost închis acolo.
— O, zise Lauderback.
— Nu ştiai asta?
— Nu, spuse Lauderback. De ce să ştiu?
— Mă aşteptam să ştii, atâta tot, spuse Balfour.
— Nu-l cunosc pe George Shepard nici măcar din vedere, spuse Lauderback foarte ferm.
*
Aubert Gascoigne terminase ce avusese de făcut la Banca Centrală în acea după-amiază; când orologiul bătea ora cinci, el se întorsese deja la Tribunal, unde scria o cronică judiciară
pentru West Coast Times, prezentând cauzele minore judecate în acea zi. A rămas surprins când uşa sălii s-a deschis şi înăuntru a păşit Anna Wetherell.
Aceasta îl salută doar în trecere, ducându-se să dea mâna cu domnul Fellowes. După ce schimbară câteva cuvinte, din care Gascoigne nu auzi nimic, avocatul o pofti într-un birou alăturat şi închise uşa.
— Ce treabă are Anna cu Fellowes? îl întrebă Gascoigne pe colegul lui, Burke.
