petrecere.
— Cum rămâne cu aurul meu? spuse Wells. Documentele mele? Care-i schema cu ele în toată afacerea asta?
— Cred că exagerezi, n-au nicio legătură cu toate astea.
— Mă gândesc să fac o plimbare până la Port Chalmers, zise Wells. Pe la apusul soarelui. E o seară frumoasă, chiar dacă un pic friguroasă, poate.
— Dar, te rog, fă asta, spuse doamna Wells.
— Aş rata petrecerea, desigur.
— Ar fi mare păcat.
— Zău?
— Crosbie, spuse ea oftând. Eşti absurd.
— Unde-s banii mei, doamnă Wells? întrebă el aplecându-se spre ea.
— Într-un seif la Banca Centrală.
— Minţi. Unde sunt banii?
— Într-un seif la Banca Centrală.
— Unde sunt banii?
— Într-un seif la Banca Centrală.
— Minţi.
— Insultându-mă, nu rezolvi...
Wells îi trase o palmă, tare, peste faţă.
— Mincinoasă ordinară ce eşti, spuse el. Hoaţă afurisită! Şi n-am terminat tot repertoriul de insulte pe care le meriţi!
Se aşternu o tăcere totală. Doamna Wells nu atinse cu mâna obrazul unde fusese pălmuită. Stătea perfect nemişcată, iar Wells, dintr-odată agasat, se întoarse cu spatele la ea şi se duse în cealaltă parte a camerei, unde pe o tavă de argint erau aşezate
diverse carafe şi sticle. Îşi turnă în pahar, îl goli până la fund, apoi îşi mai turnă o dată. Anna stătea cu ochii pironiţi la împletitura de sfoară, care îi tremura între degete. Nu îndrăznea să se uite la doamna Wells.
Exact atunci, se auzi un ciocănit la uşa de la intrare, apoi un glas strigând de-afară:
— Un pachet pentru doamna Lydia Wells.
Doamna Wells vru să se ridice, dar Crosbie Wells strigă:
— Nu.
Era foarte congestionat la faţă.
— Tu stai aici.
Apoi, arătând spre Anna cu mâna în care ţinea paharul:
— Tu! Mergi să deschizi.
Anna se duse la uşă. Curierul adusese o sticlă cam de jumătate de litru, învelită în hârtie maro şi ştampilată cu emblema spiţeriei de pe strada George.
— Cine-a fost? strigă Wells, de la etaj.
— E un pachet de la spiţerie, strigă Anna, de jos.
După o scurtă pauză, doamna Wells rosti clar şi răspicat:
— Oh, ştiu ce este. O loţiune pentru păr. Am dat comanda săptămâna trecută.
Anna reveni sus, cu pachetul în mână.
— Loţiune pentru păr, spuse Wells.
— Zău, Crosbie, devii paranoic, spuse doamna Wells, apoi i se adresă Annei: Pune-o în camera mea. Pe noptieră, te rog.
Wells continua să se uite furios la soţia lui.
— Tu nu pleci nicăieri, zise el, până nu-mi spui adevărul. Aici să stai – ca să nu te scap din ochi.
— În cazul ăsta, va fi o după-amiază foarte anostă, zise doamna Wells.
Crosbie se răţoi la ea, apoi continuară să se ciondănească.
Anna, bucuroasă că avea pretextul să iasă din cameră, se duse cu sticla înfăşurată în hârtie spre dormitorul doamnei Wells, o încăpere întunecoasă şi liniştită. Îndreptându-se spre noptieră, ceva îi sări în ochi: o sticlă cu loţiune de păr, jumătate ca mărime în comparaţie cu sticla din mâna ei şi cu o formă complet diferită.
Încruntându-se, îşi coborî privirea spre pachetul din mâna ei, vârî repede degetul sub ambalaj şi trase la o parte hârtia. Sticla dinăuntru nu avea nicio etichetă; dopul era sigilat cu ceară de lumânări. Ridică sticla în dreptul luminii. Conţinea un lichid gros, vâscos şi ruginiu.
— Laudanum, şopti ea.
WU XING
În care Emery Staines dă curs rugăminţii lui Carver, iar AhSook este minţit convingător.
Staines a ridicat rochia în dreptul luminii, minunându-se.
Erau în total cinci rochii – una din mătase portocalie, celelalte din muselină –, dar în afară de ele cufărul era gol. Ce însemna chestia asta? Poate că rochiile aveau vreo valoare sentimentală
pentru Carver, dar dacă era aşa, atunci de ce îl dotase pe Staines cu un pistol ca să le păzească? Poate că erau mărfuri furate, deşi nu păreau deloc de valoare, sau, poate, s-a gândit Staines, Carver îşi pierduse minţile. Ideea aceasta l-a înveselit; a chicotit zgomotos apoi, scuturând din cap, a pus rochiile la loc în cufăr.
S-a auzit un ciocănit la uşă.
