— Hai să-l coborâm din şaretă, spuse Pritchard din nou. Şi, între timp, trimiteţi pe cineva să-l aducă pe doctorul Gillies. El va decide, până la urmă, ce trebuie făcut.
Bărbaţii îl ajutară pe Emery Staines să se dea jos din şaretă.
— Domnule Staines, zise Pritchard. Ştii unde te afli?
— Anna Magdalena, bolborosi el. Unde e Anna?
— Anna este chiar aici, spuse Cowell Devlin. E chiar aici, înăuntru.
Staines deschise ochii:
— Vreau s-o văd.
— Delirează, spuse Pritchard. Nu ştie ce vorbeşte.
— Vreau s-o văd pe Anna, spuse tânărul, dintr-odată lucid.
Unde e? Vreau s-o văd.
— Mie mi se pare coerent, zise Gascoigne.
— Aduceţi-l înăuntru, spuse Devlin. Doar până vine doctorul.
Haide, aşa vrea el. Aduceţi-l în închisoare.
MARELE MALEFIC
În care Sook Yongsheng aude din întâmplare începutul uneiconversaţii.
Ah Sook stătea ghemuit în curtea din spate a Hotelului Coroana, cu spinarea lipită de scândurile zidului, cu genunchii îndoiţi, ţinând relaxat revolverul Kerr Patent cu amândouă
mâinile. Nu mai semăna deloc cu individul care cumpărase pistolul în acea dimineaţă. Margaret Shepard îi tunsese părul, pe care înainte îl purta împletit într-o coadă la ceafă; apoi, cu cremă
de ghete, îi înnegrise bărbia şi grumazul, îngroşându-i totodată şi sprâncenele; îl îmbrăcase cu un surtuc ponosit şi cu o cămaşă de dril, cum purtau deţinuţii, iar la gât îi înnodase un batic roşu. Cu borul pălăriei pleoştit pe ochi şi cu gulerul surtucului ridicat spre urechi, nu mai arăta deloc a chinez. Când străbătuse pe jos distanţa de aproximativ trei sute de metri de la Tabăra Poliţiei până la Coroana, nimeni nu se uitase ciudat la el; acum, ghemuit în curtea din dos, se confunda cu întunericul din jur.
În hotel, două persoane discutau – un bărbat şi o femeie. Le auzea vocile foarte clar prin crăpătura dintre tocul ferestrei şi oblon.
— Se pare că o să ţină figura, spunea bărbatul. Protecţie şi indemnizaţii.
— Dar parcă tot nu eşti liniştit, zise femeia.
— Da.
— De ce ai îndoieli? Aproape că ai pus mâna pe bani!
— Ştii că n-am încredere într-un om care nu are legătura cu nimeni. Fiindcă nu ştiu de unde să-l apuc. N-am reuşit să
descopăr nimic despre Gascoigne ăsta. A sosit în Hokitika în preajma Crăciunului. Şi-a găsit o slujbă la Tribunal fără să facă
valuri. Locuieşte de unul singur. Practic, nu are prieteni. Tu spuneai că e un dandy. Eu spun: de unde ştiu eu că nu e omul lui Lauderback?
— Are legătură cu o persoană: prietenul cu care a venit la inaugurarea de la Norocul Drumeţului. Un tip aristocratic.
— Ce-i de capul prietenului?
— Numele lui este Walter Moody.
— Doar n-o fi fiul lui Adrian Moody?
— Asta a fost şi primul meu gând. Mai ales că vorbeşte cu
accent scoţian.
— Vezi, te-ai lămurit; precis sunt rude.
Se auzi un clinchet de pahare.
— L-am văzut exact înainte de a pleca din Dunedin, continuă
bărbatul. La Adrian mă refer. Beat turtă.
— Şi gata să sară la bătaie, desigur.
— Nu-mi plac oamenii care nu ştiu să se controleze.
— Nu, îi dădu dreptate femeia. Iar Moody are şi el o fire păcătoasă – e genul de om căruia îi place să fie ofensat, fiindcă
aşa are un pretext să-şi iasă din ţâţâni. Nu ştie cum altfel să-şi descarce nervii. E un tip cumsecade când e treaz.
