hârtie, lângă numele lui era un loc gol. Nicio semnătură.
— Atunci, înseamnă că trăieşte? spuse avocatul.
*
Intrând pe strada Collingwood, Benjamin Löwenthal constată
surprins că uşa spiţeriei lui Pritchard era încuiată, cu un anunţ
în vitrină care spunea că localul era închis. Ocoli clădirea până la intrarea din spate, unde îl găsi pe asistentul lui Pritchard, un flăcău pe nume Giles, citind un ziar pe prispă.
— Unde e domnul Pritchard? întreabă el.
— E plecat, zise băiatul. Ce vă trebuia de-aici?
— Pastile de ficat.
— Aceeaşi reţetă?
— Da.
— Vă rezolv eu. Veniţi înăuntru, pe-aici.
Flăcăul lăsă ziarul din mână. Löwenthal îl urmă înăuntru, prin laboratorul lui Pritchard, până în prăvălia din faţă.
— Nu s-a prea mai întâmplat ca Jo să plece de la serviciu lunea după-amiaza, zise Löwenthal, în timp ce flăcăul îi prepara medicamentele.
— A plecat cu un băştinaş.
— Cu Tauwhare?
— Nu ştiu cum îl cheamă, spuse flăcăul. A venit aici cu sufletul la gură. Acum nici două ore. I-a transmis un mesaj domnului Pritchard, apoi domnul Pritchard m-a trimis valvârtej să le aduc o şaretă, cu care au plecat mâncând pământul spre Arahura, ca doi tâlhari în noapte.
— Interesant, spuse Löwenthal deja curios. Şi n-ai aflat de ce?
— Nu, zise flăcăul. Dar domnul Pritchard a luat cu el un borcan întreg cu laudanum, plus o mulţime de prafuri.
Băştinaşul a zis: „Omul are nevoie de leacuri.” L-am auzit eu când a spus. Dar n-a zis cine. Iar domnul Pritchard tot mormăia ceva, însă eu n-am înţeles mare lucru.
— Ce spunea, adică?
— „Glonţul târfei” zise băiatul.
*
— Hei – Anna Wetherell!
Tonul lui Clinch nu denota neapărat uimire, cât mai degrabă
şoc.
— Bună, Edgar.
— Dar ce cauţi aici? Bineînţeles, eşti foarte bine-venită! Dar ce te-a adus încoace? întrebă el ieşind din spatele biroului de la recepţie.
— Am nevoie de un loc unde să stau, zise ea. Până la ora cinci. Pot să te deranjez şi să abuzez de ospitalitatea ta pentru câteva ceasuri?
— Dar nu mă deranjezi deloc – cum să mă deranjezi?
răspunse Clinch ieşindu-i în întâmpinare şi strângându-i mâinile între palmele lui. Da, cum să nu, bineînţeles! Vino, te rog, în biroul meu! Vrei un ceai? Cu biscuiţi? Ce mult mă bucur să te văd! Este o încântare pentru mine! Unde-i stăpâna ta? Şi unde te duci la ora cinci?
— Am fixată o întâlnire la Tribunal, spuse Anna Wetherell trăgându-şi discret mâinile şi îndepărtându-se de lângă el.
Lui Clinch îi pieri tot zâmbetul.
— Ai primit citaţie? spuse el îngrijorat. Ţi-au intentat un proces?
— Nu, nici vorbă. Am angajat un avocat, atâta tot. Din proprie iniţiativă.
— Un avocat!
— Da, zise Anna. Voi contesta moştenirea revendicată de văduvă.
Clinch era uluit.
— Extraordinar! spuse el zâmbind din nou, ca să-şi ascundă
consternarea. Extraordinar! Anna, abia aştept să-mi povesteşti.
