uluită la Ah Sook, apoi la pistolul din mâna lui.
— Prostule! spuse ea. În plină zi! Şi cu sergentul la cinci paşi
de-aici!
Ah Sook nu spunea nimic. Din nou, doamna George părea că
sughiţă. Ridicând vocea, care se auzea ba ca o şoaptă, ba ca un ţipăt piţigăiat, Margaret continuă:
— Eşti în toate minţile sau cum? Ce crezi că aş fi păţit eu –
eu –, dacă îl împuşcai pe omul ăla la uşa mea? Cum ai putut –
ce-ai crezut – cu sergentul la cinci paşi mai încolo – fără un – şi George...! Ce Dumnezeu!
Lui Ah Sook îi era ruşine.
— Regret, spuse el lăsând mâinile jos, cu un aer deznădăjduit.
— M-ar fi spânzurat, spuse Margaret Shepard. M-ar fi spânzurat. George ar fi avut grijă să fie aşa.
— N-am făcut rău, spuse Ah Sook.
Isteria femeii se domoli, preschimbându-se imediat în amărăciune.
— N-ai făcut rău, spuse ea.
— Regret foarte mult, Margaret.
Şi chiar regreta enorm. Poate că pierduse singura lui şansă.
Poate că acum Margaret îl va arunca în stradă, sau îl va chema pe soţul ei, sau îl va striga pe sergent... Iar el va fi prins, şi Carver ar pleca nestingherit mai departe.
Apropiindu-se de el, îi luă revolverul din mână. Îl ţinu o clipă
în mână, apoi, cu precauţie, îl puse pe noptieră, având grijă să-l plaseze cu ţeava spre perete. Pe urmă, rămase câteva clipe pe loc, fără să se uite la Ah Sook. Respiră de câteva ori, adânc. Ah Sook aştepta.
— Vei sta aici până se întunecă de-a binelea, zise ea în cele din urmă, foarte încet şi tot fără să se uite la el. Vei sta sub pat până când se face noapte şi nu mai e periculos să pleci.
— Margaret, zise Ah Sook.
— Ce? murmură ea trăgându-se la o parte şi aruncând rapid o privire spre lampă, apoi spre tăblia patului. Ce?
— Mulţumesc, zise Ah Sook.
Se uită lung la el, apoi îşi coborî iute privirea spre pieptul şi stomacul lui.
— Te recunoaşte lumea de la o poştă în tunica asta, mormăi ea. Se vede că eşti chinez get-beget. Aşteaptă aici.
Veni înapoi peste zece minute cu o jachetă şi nişte pantaloni pe braţ şi cu o pălărie cu calota moale în mână.
— Probează astea, zise ea. O să-ţi ajustez eu pantalonii pe mărimea ta, iar jacheta e din dotarea închisorii. Vei pleca de aici
arătând ca un englez, domnule Sook, altminteri, nu mai pleci deloc.
NGA POTIKI A REHUA/COPIII LUI ANTARES
În care domnul Staines îşi ia doctoria, iar pe domnişoaraWetherell o ia cu leşin.
Te Rau Tauwhare a ajuns la spiţeria lui Pritchard la ora trei şi jumătate; când a bătut de ora patru, el şi Pritchard stăteau într-o şaretă închiriată, mânând la galop cei doi cai spre nord, cât se putea de iute. Pritchard, pe jumătate ridicat şi cu capul descoperit, biciuia nemilos caii, nerăbdător să ajungă la destinaţie. În buzunarul de la haină se vedea o umflătură
proeminentă: un borcan cu laudanum, care pleoscăia vâscos; clătinându-se la flecare hurducătură, lichidul ruginiu lăsa o pată
uleioasă pe pereţii de sticlă ai borcanului, ba mai groasă, ba mai subţire, după cum se înclina şareta. Tauwhare se ţinea strâns de speteaza banchetei, cu amândouă mâinile, căznindu-se din răsputeri să nu vomite.
— Şi a zis că pe mine mă vrea, mormăi în barbă Pritchard, în culmea euforiei. Nu pe doctor – pe mine!
*
Charlie Frost, luat la întrebări de avocatul Fellowes, a spus adevărul. Da, comoara găsită pe domeniul lui Crosbie Wells era deja topită în plăcuţe de aur. Minereul fusese prelucrat în creuzet de către Quee Long, un aurar chinez, care până în acea dimineaţă fusese singurul miner angajat să lucreze la mina de aur a domnului Staines – Aurora. Domnul Fellowes notă asta în agenda lui şi îi mulţumi foarte politicos tânărului funcţionar bancar pentru ajutorul oferit. Apoi, scoase din portofel actul de donaţie ars pe margini pe care i-l dăduse Anna Wetherell şi i-l înmână peste birou, fără niciun cuvânt.
Uitându-se la document, Frost spuse uimit:
— A fost semnat.
— Cum adică? zise Fellowes.
— Emery Staines a semnat acest act, la un moment dat, în intervalul ultimelor două luni, afirmă ferm Frost. Doar dacă acea semnătură nu e un fals, desigur. Numai că eu cunosc bine scrisul lui: aşa se iscăleşte el. Ultima oară când am văzut această