Anna duse mâna la gât.

— Cum? şopti ea. Doamna... cum?

Lydia Wells continuă cu acelaşi entuziasm.

— Există şi alte corespondenţe! El călătorea singur, la fel ca tine, şi a ajuns în această dimineaţă, la fel ca tine. Poate şi el şi-a găsit întâmplător un prieten, exact cum ţi-ai găsit şi tu în persoana mea!

Anna arăta de parcă îi venea să verse.

— Edward e numele lui. Edward Sullivan. Oh, ce rău îmi pare că nu l-am adus aici cu mine, ce rău îmi pare că n-am ştiut toate astea atunci. Tu nu arzi de nerăbdare să îl cunoşti?

— Ba da, doamnă, şopti ea.

— Este ceva extraordinar, spuse Lydia Wells uitându-se lung la ea. Este de-a dreptul extraordinar. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar fi ca voi doi să vă întâlniţi vreodată.

PARTEA A CINCEA

GREUTATE ŞI PROFIT

12 MAI 1865

45° 52’ 0” SUD 170° 30’ 0”

ARGINT

În care Crosbie Wells are o rugăminte; Lydia Wells esteimprudentă; şi Anna Wetherell este martoră la o scenă destulde urâtă.

Chinurile sufleteşti prin care a trecut Anna Wetherell atunci când a aflat că bărbatul căruia îi ţinuse companie în după-amiaza sosirii ei la Dunedin fusese, de fapt, stăpânul casei, nu au făcut decât să se intensifice în săptămânile care au urmat.

Crosbie Wells era acum instalat în dormitorul din spate al clădirii de la numărul 35, pe strada Cumberland, şi drept urmare se vedea cu el în fiecare zi.

Anna Wetherell era permanent timorată de impresia pe care o crea ca persoană şi, ca o consecinţă a acestei persistente nesiguranţe, părerea ei despre sine era atât de vulnerabilă, încât adesea o împingea la fantezii improbabile. Avea inconsolabilul sentiment că ar exista o trăsătură cumva vizibilă a caracterului ei, pe care ea nu o putea vedea, iar această anxietate nu putea fi domolită prin persuasiune, dovezi sau complimente. Era sigură, când purta o conversaţie, că interlocutorii trăgeau concluzii nemărturisite despre ea, opinii care erau deopotrivă critice şi întru totul adecvate, iar din cauză că ruşinea pe care o simţea faţă de această critică imaginară era foarte reală, se străduia cu atât mai mult să intre în graţiile celor pe care îi întâlnea, deşi chiar şi în aceste strădanii era convinsă că intenţiile ei erau mai mult decât vizibile.

Crezându-se unanim criticată, Anna ar fi fost foarte surprinsă să afle că impresiile pe care alţii şi le formau despre ea nu erau nicidecum unanime. Simplitatea frustă cu care vorbea îndeobşte le sugera unora că dispunea de un număr alarmant de mare de opinii personale, a căror enunţare făţişă nu era nicidecum tipică persoanelor de sex feminin; pentru alţii, stilul ei de a vorbi era absolut natural şi dezinvolt. Tot la fel, unii puneau tendinţa ei de a miji ochii la lumea din jur pe seama unui sentiment de teamă, iar alţii pe seama unei firi calculate. Pentru Crosbie Wells, Anna era, pur şi simplu, doar drăgălaşă: îl amuzau teribil stările ei de stânjeneală, atât de frecvente, şi îi spusese nu o dată acest lucru.

— Te-ai descurca de minune într-o colonie, fetiţo dragă, zicea

el. Tu eşti ca un suflu de aer proaspăt, pur şi neîntinat. Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care are răspuns la toate.

Nimic nu poate fi mai groaznic decât o femeie care nu ştie să mai roşească.

Lydia Wells – o femeie care avea răspuns la toate şi care arareori mai roşea – nu prea mai fusese văzută în casa de la numărul 35, pe strada Cumberland, de când soţul ei se întorsese pe neaşteptate. Pleca dimineaţa şi, adesea, nu se întorcea până

pe înserate, când tripoul se deschidea pentru clienţi. Wells, în absenţa ei, stătea mai tot timpul în budoarul de la primul etaj, unde carafele de pe bufet erau reumplute zilnic. Băutura îl îmbuna. Annei îi plăcea de el cel mai mult după-amiaza târziu, când după trei sau patru pahare de whisky căpăta un aer gânditor, dar nu chiar trist.

Se părea că Wells nu avea niciun chef să se mai întoarcă pe terenurile aurifere de la Dunstan. Anna a aflat că Wells descoperise cu un an înainte un filon de aur de o valoare semnificativă, iar acum intenţiona să folosească acea avere, luând în calcul diferite investiţii, atât în Dunedin, cât şi în alte părţi. De aceea, petrecea mult timp puricând ziarele locale, comparând preţurile pentru aur şi ţinând evidenţa fluctuaţiilor diferitelor capitaluri.

— Ce ţi-ar plăcea mai mult să am, o fermă de oi sau o fabrică

de cherestea, domnişoară Wetherell? întreba el şi apoi râdea cu poftă când o vedea cum se îmbujora toată.

Anna nu ştia dacă doamna Wells înţelegea stânjeneala ei sau motivul acestui sentiment de profundă jenă. Amfitrioana ei era la fel de afectuoasă şi la fel de complice în felul de a vorbi cu ea, ca în prima seară când se cunoscuseră; însă Anna avea senzaţia că

atitudinea doamnei Wells căpătase un aer mai distant, ca şi cum protectoarea ei s-ar fi pregătit pentru o inevitabilă ruptură în relaţiile lor. Cu soţul ei, era la fel de distantă. Când Wells spunea ceva, ea se uita pur şi simplu la el fără să zâmbească, apoi schimba subiectul conversaţiei. Anna suferea cumplit din cauza acestor subtile indicii de nemulţumire şi se străduia din răsputeri să reintre în graţiile stăpânei ei. De-acum, ştia prea bine că i se trăsese o „cacealma”, cum se exprimase Crosbie Wells, însă

energia pe care ar fi putut să o canalizeze pentru a o înfrunta pe doamna Wells pe tema fictivei Elizabeth Mackay (care nu a mai fost pomenită niciodată de atunci) fusese îndreptată, în schimb, spre regrete şi remuşcări amare, dublate de convingerea că doar ea ar putea aduce necesara reparaţie morală pentru ceea ce

făcuseră ea şi Crosbie Wells.

Lucrurile care se petreceau în Casa marilor delicii îi fuseseră

dezvăluite Annei cu binişorul şi treptat. Doamna Wells îi arătase salonul de la parter chiar de a doua zi dimineaţa, iar Annei îi plăcuse foarte mult ce văzuse acolo: separeurile cu tapiţerie de catifea, sticlele verzi din spatele barului, mesele pentru jocuri de cărţi, ruleta, micul confesional cu uşi batante scunde, unde doamna Wells ghicea uneori viitorul, contra cost. La lumina zilei, încăperea semăna cumva cu o sală de muzeu, unde publicul nu avea acces: firicelele de praf, plutind în conurile de lumină

proiectate prin ferestrele înalte, creau un tablou vetust şi spectaculos. Anna era impresionată. Îmbiată de amfitrioana ei, a urcat pe podium şi a învârtit ruleta, urmărind cum acul de cauciuc se deplasa, clac, clac, clac, spre jackpot, ca apoi, cu un clac final, să cadă dincolo de râvnita ţintă.

Doamna Wells nu a invitat-o de la bun început să ia parte la petreceri seara. De la fereastra dormitorului ei, Anna urmărea cum, rând pe rând, bărbaţii veneau, coborând din trăsuri, scoţându-şi mănuşile, păşind pe trotuar ca să bată la uşă; curând după aceea, fumul de ţigări de foi începea să se infiltreze printre duşumele în odaia ei, cu un iz de mirodenii înţepător, împâclind lumina lămpii. Pe la ora nouă, zumzetul iniţial al conversaţiei se transforma într-o hărmălaie generală, punctată de hohote de râs şi aplauze. Anna auzea doar ceea ce răzbătea prin planşeu, deşi, de fiecare dată când cineva deschidea uşa spre coridorul de la parter, gălăgia se intensifica şi putea distinge glasuri individuale. Devenise atât de curioasă, încât se simţea de-a dreptul nefericită să fie lăsată deoparte, aşa că după câteva zile, timidă şi scuzându-se din suflet, a întrebat-o pe doamna Wells dacă nu putea să-i dea voie să servească ea la bar. Şi aşa a ajuns să facă acest lucru în fiecare seară, deşi doamna Wells fixase două reguli: niciun client nu avea voie să i se adreseze direct Annei, căreia, de asemenea, nu îi era permis să danseze.

— Îţi sporeşte valoarea, îi explică Wells. Cu cât clienţii trebuie să aştepte mai mult, cu atât vei încasa şi tu mai mulţi bani când va veni timpul să ieşi pe piaţă.

— Oh, Crosbie, se răţoi doamna Wells. Cine a zis că o să iasă

pe piaţă? Nu fi absurd.

— Fermele, spuse Wells. Asta da afacere! Aş putea să fiu fermier, iar tu, soţie de fermier.

După care, adresându-se Annei:

— E-n regulă, nu-ţi face probleme. Maică-mea a fost târfă,

Dumnezeu s-o odihnească.

— Încearcă doar să te sperie, spuse doamna Wells. Nu-l asculta.

— Nu sunt speriată, zise Anna.

— Nu e speriată, zise Wells.

— Nu are de ce să fie speriată, zise doamna Wells.

De fapt, Annei, dansatoarele i se păreau o minunăţie. Nu erau curioase să o cunoască şi o strigau „Sydney” sau „Port Jackson”, dacă vreodată catadicseau să vorbească cu ea, dar Anna nu avea îndeajuns de multă mândrie ca să se simtă jignită; în orice caz, aerul lor de indiferenţă flegmatică era o sofisticare la care aspira în sinea ei. Fetele aduceau comenzile de băutură

pentru domnii care jucau cărţi, apoi aşteptau ca Anna să toarne în pahare. „O agheasmă lungită”, ziceau ele, pentru whisky cu apă, şi „ o agheasmă tare”, pentru whisky nediluat. După aceea, luau tava cu pahare, proptind-o pe şold sau ţinând-o sus, deasupra capului, şi îşi croiau drum înapoi prin aglomeraţie, lăsând în urma lor un miros greţos de farduri şi colonie.

În 12 mai, locatarii din imobilul de la numărul 35, pe strada Cumberland, s-au trezit devreme. Casa marilor delicii urma să

organizeze o petrecere în acea seară, în cinstea ofiţerilor navali şi a „gentlemenilor cu relaţii în marină”, şi trebuiau făcute o sumedenie de pregătiri pentru acest grandios eveniment.