— Asta e tot?

— La capitolul cheltuieli oficiale, da, spuse Frost. Mai sunt câteva chestiuni neoficiale de discutat, totuşi. Avem timp acum?

— Avem timp acum? îl întrebă Staines pe Devlin.

— Da, dar până ajunge careta aici, zise Devlin.

— Voi fi expeditiv, spuse Frost. După cum ştii, probabil, aurul scos din rochia portocalie a Annei se află încă ascuns sub patul domnului Gascoigne. Anna are o datorie de aproximativ o sută douăzeci de lire la domnul Mannering şi ea s-a gândit să

achite această sumă din aurul extras din rochia portocalie. M-am gândit însă că dumneata ai vrea poate să preiei datoria ei faţă de domnul Mannering şi să dai dispoziţie ca domnul Mannering să

primească aceşti bani din partea ce îţi revine dumitale din comoară, incluzând suma pe lista cheltuielilor. În felul acesta, înţelegi, Anna va avea din ce să trăiască în lunile cât vei rămâne la închisoare.

— Bun, spuse Staines. Fă aşa. Exact cum ai spus.

Frost îşi notă acest lucru.

— A două chestiune, spuse el, este prima cuvenită domnului Quee. Trebuie să păstrăm aparenţele, susţinând în continuare că

aurul a provenit de la Aurora, înţelegi, şi este ştiut că orice individ care descoperă o comoară în aur merită o recompensă.

— Sigur că da, zise Staines. O primă.

— Am aflat, continuă Frost, că domnul Quee este dornic să

se întoarcă în China, în momentul în care expiră obligaţiile lui contractuale faţă de Companie; mai mult, domnul Quee vrea să

se întoarcă în China având în buzunar o sumă de exact şapte sute şaizeci şi opt de şilingi. Potrivit domnului Mannering, domnul Quee şi-a fixat demult în minte această cifră. Cred că are o semnificaţie personală sau spirituală pentru el.

În mod obişnuit, această ciudăţenie l-ar fi amuzat enorm pe Emery Staines, dar acum nici măcar nu zâmbi. Devlin spuse însă:

— Şapte sute şaizeci şi opt de şilingi?

— Da, zise Frost.

— Cât de scrupulos, spuse Devlin. Dar ce înseamnă, ai idee?

— Din păcate, nu, spuse Frost. Dar dacă aş putea să fac o sugestie, adăugă el întorcându-se spre Staines, prima în bani pe care o va primi acum s-ar cădea să-i permită să-şi realizeze această năzuinţă.

— Cât vine în lire?

— Treizeci şi opt de lire şi opt şilingi, spuse Frost.

Aproximativ unu la sută din patru mii, iar unu la sută este un procent rezonabil pentru o primă de muncă pe un teren aurifer, mai ales având în vedere că domnul Quee este chinez. Ca un gest de bună-credinţă, poţi eventual să îi achiţi datoriile contractuale faţă de Companie, ajutându-l astfel să plece acasă mai repede.

Staines scutură din cap.

— Niciodată nu m-am gândit la el, nu-i aşa?

— La cine? întrebă Frost.

— La domnul Quee, răspunse Staines. Pur şi simplu, nu m-am gândit niciodată la el.

— Oricum, ne-a făcut o mare favoare în această după-amiază

păstrând secretul nostru, şi acum avem prilejul să-i facem şi noi o favoare, drept răsplată. Am vorbit deja cu domnul Mannering.

Este de acord să încheie contractul domnului Quee înainte de termen, iar la rugămintea mea a evaluat costurile aferente. Dacă

îi acorzi domnului Quee o primă de şaizeci şi patru de lire, toate cheltuielile vor putea fi acoperite corespunzător.

Ridicând umărul spre obraz, Staines oftă.

— Da, sigur, zise el. În regulă.

— Acum, a treia chestiune financiară, spuse Frost tuşind uşor. Când am descoperit iniţial... ăăă... comoara, atunci în ianuarie, domnul Clinch mi-a dat treizeci de lire, cadou. Din păcate, am cheltuit aceşti bani şi nu am posibilitatea să înapoiez nici măcar un penny din ei. Mă întreb dacă aş putea apela la generozitatea dumitale, incluzând aceste treizeci de lire pe lista cheltuielilor bancare, rosti el foarte repede, după care adăugă: Ca un împrumut, desigur. Îl voi rambursa până când vei ieşi din închisoare.

— A venit careta, spuse Devlin ridicându-se.

— E foarte bine aşa, îi spuse Staines lui Frost. Rezolvă

problema exact cum ai spus. Nu contează.

Frost răsuflă uşurat.

— Îţi mulţumesc din suflet, domnule Staines, spuse el uitându-se cum Devlin îl conducea pe Staines spre ieşirea din celulă.

Când ajunseră la uşă, mai spuse, ridicând un pic vocea:

— Mâine dimineaţă, la prima oră, voi trimite o chitanţă

pentru această sumă.

*

Când clopotele de la capelă băteau ora şapte, Walter Moody termina de aşezat hainele fine în cufăr; a închis capacul şi a fixat ferm încuietoarea. Ridicându-se, a verificat dacă era bine încheiat la şliţ – purta nişte pantaloni galbeni de moleschin –, a strâns centura mai fix, şi-a aranjat baticul roşu înnodat la gât şi, în final, şi-a pus scurta de postav, lungă aproape până la genunchi, şi o pălărie groasă, cu calotă moale şi boruri largi. Astfel îmbrăcat, şi-a aruncat pe umăr bocceaua de drum şi a ieşit din cameră, scoţând cheia din broască.

Pe durata absenţei lui, cufărul avea să fie păstrat la Depozitul Clark de pe Gibson Quay, unde urma să fie direcţionată şi eventuala corespondenţă pe numele lui. Pentru a acoperi costurile aferente transportului şi depozitării, a lăsat trei şilingi de argint la recepţia Hotelului Coroana, împreună cu cheia de la

cameră. A strecurat un al patrulea şiling în mâna slujnicei de la hotel, strângându-i mânuţa galbenă între palmele lui, şi i-a mulţumit foarte călduros pentru ospitalitatea şi grija cu care îl înconjurase în cele trei luni de sejur acolo. Plecând de la Coroana, a cotit pe cărarea îngustă care ducea spre plajă şi, imediat, a început să meargă spre nord, cu bocceaua zdrăngănindu-i pe spinare şi cu cortul făcut sul săltându-i pe şale, la fiecare pas.

Nu se îndepărtase mai mult de trei kilometri de Hokitika când a observat că în spatele lui, la o distanţă de vreo zece paşi, venea încă un bărbat, îmbrăcat la fel în costumaţia tipică a căutătorului de aur; Moody aruncă o privire peste umăr, şi amândoi se salutară mişcând din cap.

— Ziua bună, spuse bărbatul. Mergi spre nord?

— Da.

— Ai pornit spre plaje, nu? Către Charleston?