— De ce? întrebă Tauwhare.
— Am îngropat ceva, spuse Staines. Lângă un copac. Dar toţi copacii sunt la fel pentru mine, aşa că nu reuşesc să mă mai descurc. Slavă Domnului că ai venit, îţi sunt nespus de recunoscător.
— Ai dispărut, spuse Tauwhare.
— Trei zile, poate, zise tânărul culcându-se la loc pe jos. Cred că trei zile au fost. Am pierdut şirul zilelor, nu mai ştiu ce şi când a fost, am încurcat totul. Când eşti de unul singur, uiţi rânduiala orelor. Auzi, vrei, te rog, să te uiţi la asta?
Trase în jos gulerul cămăşii şi Tauwhare văzu că „murdăria uscată” de pe cravată, cum crezuse el, era de fapt sânge vechi închegat. Tânărul avea o rană exact deasupra claviculei şi, chiar de la distanţa aceea de aproximativ un metru, Tauwhare putea vedea că era o plagă foarte gravă. Intrase în putrefacţie. Centrul plăgii era negru, de aici ramificându-se fire roşii de infecţie, ca nişte raze. Judecând după punctişoarele negricioase de arsură de pe pieptul lui, Tauwhare conchise că rana fusese cauzată de un glonţ. În mod evident, cineva trăsese cu o armă de foc în Emery Staines, de la o distanţă foarte mică, în urmă cu ceva timp.
— Ai nevoie de doctorii, spuse el.
— Exact, zise Staines. Ai dreptate. Poţi să-mi aduci tu? Ţi-aş
fi cum nu se poate mai recunoscător. Dar, din păcate, nu ştiu cum te cheamă.
— Mă cheamă Te Rau Tauwhare.
— Eşti maori! spuse Staines clipind de câteva ori, ca şi cum abia atunci îl vedea pentru prima oară. Privirea i se tulbură, apoi se focaliză din nou. Aici este pământ maori?
Tauwhare arătă spre est.
— Acolo sus este pământ maori, spuse el.
— Acolo sus? repetă Staines uitându-se în direcţia arătată de Tauwhare. Şi-atunci, de ce ai venit aici în vale, dacă teritoriul tău e acolo?
— Aceasta este casa prietenului meu, spuse Tauwhare.
Crosbie Wells.
— Crosbie, Crosbie, zise Staines închizând ochii. A fost tras pe sfoară, nu-i aşa? Dumnezeule, în ce hal poate să bea omul ăsta. Toarnă în el ca-ntr-un butoi. Dar unde e? S-a dus să caute aur?
— A murit, spuse Tauwhare.
— Îmi pare groaznic de rău să aud această veste, mormăi Staines. Ce lovitură cumplită. Şi tu erai prietenul lui, cel mai bun prieten al lui! Şi Anna... Primeşte, te rog, condoleanţele mele...
Dar am uitat deja numele tău.
— Te Rau, zise Tauwhare.
— Da, aşa e, spuse Staines. Aşa e.
Tăcu un moment, sleit de efort, apoi spuse:
— Ai vrea să mă duci tu acolo, prietene? Ai vrea, da?
— Unde?
— Pe pământ maori, zise Staines închizând ochii din nou.
Înţelegi, am îngropat o grămadă de aur pe teritoriul maori, iar dacă tu mă ajuţi, îţi dau cu plăcere şi ţie din el. Îţi dau orice vrei tu. Orice vrei tu. Ţin minte exact locul: e acolo un copac. Aurul este sub copac.
Deschise ochii din nou, îndreptând spre Tauwhare o privire tulbure şi imploratoare.
Tauwhare încercă din nou.
— Unde ai fost, domnule Staines?
— Am fost să-mi caut comoara, zise Staines. Ştiu că e pe pământ maori... Dar nu există niciun marcaj care să indice unde începe pământul maori, nu-i aşa? Niciun gard, nimic. Se zice că
pe Coasta de Vest n-ai cum să te pierzi, fiindcă de o parte ai mereu munţii şi de cealaltă parte – marea... Dar se pare că eu m-am încurcat cam rău, Te Rau. Te Rau, aşa te cheamă, parcă?
Da. Da. M-am rătăcit.
Tauwhare veni lângă el, lăsându-se în genunchi. De-aproape, rana tânărului arăta şi mai rău. Sub coaja neagră şi groasă din mijloc, se vedea puroiul galben. Aplecându-se, atinse cu mâna obrazul lui Staines, verificând temperatura.
— Ai febră mare, spuse el. Rana este foarte urâtă.
— Nu ştiam ce-o să păţesc, spuse Staines holbându-se la el.
Tocmai coborâsem de pe vas, şi ce naiv eram. Nimic nu se vede mai bine la un om decât naivitatea. Nu ştiam ce-o să păţesc.
Dumnezeule, cât mă bucur să te văd! Îmi pare groaznic de rău pentru încurcătura asta. Îmi pare groaznic de rău pentru amicul tău Crosbie. Efectiv, crede-mă. Ce fel de doctorie ziceai că ai?
— O să mă duc să-ţi aduc, zise Tauwhare. Aşteaptă-mă aici.
Tauwhare era destul de sceptic. Tânărul delira şi era prea bolnav ca să meargă pe picioarele lui până la Hokitika; trebuia să
fie transportat pe o targa sau într-o căruţă, dar, de fapt, Tauwhare se lămurise deja că la spitalul din Hokitika oamenii se duceau să moară, nu să fie vindecaţi. Era o construcţie precară, cu o prelată în loc de acoperiş şi cu draniţe şubrede în loc de ziduri; vântul năprasnic dinspre Marea Tasmaniei sufla necruţător printre scândurelele rare, stârnind o adevărată
