— Nu, spuse Anna. Ştiu ce spun. Domnul Staines are două
mii de lire.
— Cum aşa?
— Aurul din coliba lui Crosbie Wells îi aparţinea lui.
Fellowes rămase nemişcat, holbându-se la ea câteva secunde, după care, cu o voce absolut diferită, spuse:
— Se poate dovedi acest lucru?
Anna repetă ce îi povestise Devlin în acea dimineaţă: că aurul descoperit în casă fusese topit în plăcuţe de aur, care fuseseră
ştanţate cu denumirea minei de origine.
— Care mină?
— Nu-mi aduc aminte numele, zise Anna ezitând.
— De unde deţii aceste informaţii?
— Aş prefera să nu spun, răspunse Anna.
Fellowes părea interesat.
— Am putea verifica adevărul acestor afirmaţii. În fond, comoara era o parte componentă a averii lui Wells, aşa că trebuie să existe o evidenţă undeva la bancă. Mă întreb de ce nu s-a pus această problemă până acum. Cineva de la bancă păstrează
secret acest lucru, probabil.
— Dacă este adevărat, insistă Anna, înseamnă că averea este a mea, nu-i aşa? Două mii de lire sterline îmi aparţin mie. În baza legalităţii acestui act.
— Domnişoară Wetherell, spuse Fellowes. O sumă de bani atât de mare nu poate fi trecută, aşa de uşor, de la un beneficiar la altul. Nu e ca şi cum ai scrie un cec pe numele cuiva. Dar pot afirma că ai venit, azi, aici, într-un moment propice. Recursul doamnei Wells tocmai a fost acceptat, ceea ce înseamnă că partea de avere revendicată de ea urmează să îi fie remisă. Pot pune poprire pe banii ei până ne vom dumiri ce se poate face cu actul acesta al dumitale.
— Da, zise Anna. Vrei să faci asta?
— Dacă consimţi să mă iei pe mine drept avocat, voi face tot ce îmi stă în putinţă, zise Fellowes rezemându-se de spătar.
Onorariul meu este de două lire sterline săptămânal, plus cheltuielile aferente. Plata în avans, bineînţeles.
Anna clătină din cap.
— Nu pot să plătesc în avans. N-am niciun ban.
— Eventual, ai putea obţine un împrumut de vreun fel, spuse Fellowes delicat, uitându-se în altă pane. Din păcate, eu sunt foarte strict în toate chestiunile financiare; nu fac nicio excepţie şi nu întreprind nimic pe bază de promisiuni. Nu este ceva personal, legat de dumneata, ci o regulă care se impune odată cu experienţa, atâta tot.
— Nu te pot plăti în avans, repetă Anna, dar dacă faci asta pentru mine, pot să îţi dau de trei ori mai mult ca onorariu când îmi vin banii.
— De trei ori mai mult? zâmbi Fellowes cu amabilitate.
Procesele judiciare durează adesea foarte mult timp, domnişoară
Wetherell, iar uneori fără vreun rezultat favorabil: nu există nicio garanţie că banii aceia îţi vor reveni până la urmă. Recursul
doamnei Wells a durat două luni pentru a fi verificat, şi, după
cum chiar dumneata ai demonstrat adineauri, lucrurile nu sunt încă lămurite!
— De trei ori suma, până la un plafon de o sută de lire sterline, spuse ferm Anna. Dar, dacă îmi obţii aceşti bani în termen de două săptămâni, îţi voi da două sute de lire, bani gheaţă.
Fellowes ridică din sprâncene.
— Doamne Sfinte, spuse el. Eşti foarte îndrăzneaţă.
— M-a învăţat viaţa, spuse Anna.
Dar aici Anna Wetherell făcu un pas greşit. Domnul Fellowes căscă ochii mari şi se trase înapoi. Păi, sigur, a fost târfă, îşi zise el, apoi îşi aminti totul. Ea era târfa care încercase să-şi pună
capăt zilelor pe drumul spre Kaniere chiar în ziua dispariţiei lui Staines şi a morţii lui Wells! Fellowes era nou în Hokitika: nu o mai văzuse până acum pe Anna Wetherell şi nici nu o recunoscuse imediat după nume. Abia când aceasta a rostit acea remarcă obraznică, şi-a dat seama subit cine era.
Anna luase stânjeneala lui drept o simplă ezitare.
— Eşti de acord cu condiţiile mele, domnule Fellowes?
Fellowes o măsură de sus până jos.
— Mă voi interesa la Banca Centrală în legătură cu această
presupusă topire a minereului de aur, zise el pe un ton rece.
