la sfârşit. I-au venit toate de-a gata.

— Aşa e, dar mie tot mi se pare că e de compătimit, spuse doamna Wells. Îi este aşa de ruşine, Francis. De Crosbie, de tatăl lui, de el însuşi. Nu pot să nu-mi fie milă de un om căruia îi este ruşine.

— Sper că Wells n-are de gând să apară pe nepusă masă, ce zici?

— Vorbeşti de parcă aş fi în relaţii apropiate cu el, se răţoi doamna Wells. Nu pot şti ce e-n capul lui. Şi în niciun caz nu-l pot controla la tot pasul.

— Cât a trecut de când a fost ultima oară în oraş?

— Au trecut luni bune.

— De obicei, îţi scrie înainte de a veni acasă?

— Doamne Sfinte, spuse doamna Wells. Nu, nu-mi scrie.

— Dar nu există vreo modalitate de a-l face să nu vină? N-ar fi recomandabil să dea nas în nas cu Lauderback în al nouălea ceas!

— O sticlă de băutură îl tentează indiferent de oră.

Carver rânji satisfăcut.

— Ce-ar fi să-i trimiţi cu poşta o ladă plină cu de toate? Sau să-i plăteşti consumaţia la cârciuma minerilor?

— Mda, ideea nu-i rea, să ştii.

Văzându-l pe tânăr întorcându-se de la bucătărie cu plăcinta împachetată în hârtie, se ridică de la masă.

— Trebuie să mă duc înapoi acum. Te caut mâine.

— Te-aştept, spuse Carver.

— Mulţumesc, Edward, îi zise doamna Wells băiatului, luând plăcinta. Şi la revedere. Aş putea să-ţi urez mult noroc, dar oricum ai suficient, nu-i aşa?

Băiatul râse.

Carver zâmbea şi el.

— Înţeleg că i-ai ghicit viitorul, da?

— O, da, spuse doamna Wells. Va deveni un om extraordinar de bogat.

— Zău? Ca toţi ceilalţi?

— Nu chiar ca toţi ceilalţi, spuse doamna Wells.

Nemaipomenit de bogat, ţine minte. La revedere, Francis.

— Ne vedem curând, spuse Carver.

— La revedere, doamnă Wells, spuse tânărul.

Doamna ieşi foşnindu-şi fustele, iar cei doi bărbaţi rămaseră

uitându-se în urma ei. Pe urmă, înclinând capul spre tânăr, Carver zise:

— Te cheamă Edward?

— De fapt, nu, spuse băiatul un pic ruşinat. Am ales să

călătoresc incognito, cum s-ar spune. Tata îmi spunea mereu că, atunci când ai de-a face cu târfe şi cu ghicitoare, să nu-ţi dai niciodată numele adevărat.

— Pare logic, încuviinţă Carver.

— Nu ştiu cum e cu târfele, continuă tânărul. Mă mâhnesc profund când mă gândesc la tatăl meu, care umblă cu târfe, mi se face un fel de scârbă, din lealitate faţă de mama, presupun.

Dar partea cu ghicitul viitorului îmi place. Mi s-a părut palpitant să folosesc un alt nume. Ca şi cum aş fi devenit invizibil. Sau m-aş fi dedublat, ca şi cum m-aş fi desfăcut în două personalităţi distincte.

Carver se uită lung la el, apoi, după câteva clipe, îi întinse mâna, prezentându-se:

— Numele meu este Francis Carver.

— Emery Staines, zise tânărul.

MERCUR APUNE

În care un străin soseşte pe plaja din Hokitika; comoara esteporţionată; şi Walter Moody părăseşte, în cele din urmă,Hotelul Coroana.

Chiar şi în cel mai bun costum al lui, cu părul pieptănat şi pomădat, cu ghetele văcsuite şi cu batista parfumată, domnul Adrian Moody era cu mult mai puţin chipeş decât fiul său cel mic. Înfăţişarea lui vădea simptomele unui alcoolism înveterat –

pungi sub ochi, nasul umflat, faţa permanent congestionată –, iar mişcările lui erau lipsite de graţie şi sacadate. Avea mersul ţeapăn şi poticnit; privirea lui era neliniştită şi circumspectă; mâinile, cu degetele îngălbenite de tutun, nu-şi găseau astâmpărul, fie dispărând în buzunare, fie trăgând nervos de reverele hainei.

Când a coborât din ambarcaţiunea care l-a adus de la vapor pe plajă, Moody senior şi-a îndreptat spatele, scuturându-şi mădularele amorţite şi înţepenite, apoi şi-a netezit costumul cu palmele. A dat instrucţiuni ca bagajul să fie transportat la un hotel de pe strada Coloniei, s-a salutat cu ofiţerul vamal, care venise să-şi facă datoria, le-a mulţumit morocănos vâslaşilor şi, în final, s-a pus în mişcare pe strada Revell, păşind rigid, cu mâinile la spate. A mers în lungul străzii până în capăt, pe o parte, şi a venit înapoi, pe cealaltă parte, uitându-se ursuz la fiecare vitrină de prăvălie pe lângă care trecea, scrutând atent figurile oamenilor care îi ieşeau în cale, dar fără să adreseze cuiva vreun zâmbet. De-acum, mulţimea care se adunase în faţa Tribunalului se risipise, iar careta blindată conţinând cadavrul lui Francis Carver se întorsese la Seaview; porţile duble erau închise şi ferecate. Moody senior abia dacă a aruncat o privire spre clădirea Tribunalului.

În cele din urmă, urcă treptele Oficiului Poştal din Hokitika şi, intrând, se aşeză la coadă, aşteptând să discute cu dirigentele poştei. Până să-i vină rândul la ghişeu, scoase din portofel o foaie de hârtie şi o despături, cu o singură mână, sprijinind-o de piept.

— Vreau să trimit asta unui domn Walter Moody, spuse el când ajunse la ghişeu.

— Sigur că da, spuse dirigentele poştei. Ştiţi unde locuieşte?

În momentul acela, clopotele de la Capela metodistă bătură

ora cinci.

— Tot ce ştiu este că a venit de câteva luni în Hokitika, spuse Moody senior.

— În oraş? Sau în defileu?

— În oraş.