— Ce gândeşte el despre mine. Domnul Staines, adică. Ce visează, când mă plăsmuieşte în mintea lui.
— Te vezi pe dumneata, dar prin ochii lui.
— Da, spuse Anna. Exact.
— Să deduc din asta că domnul Staines are o părere foarte bună despre dumneata?
— Mă iubeşte, zise ea, iar după câteva clipe, repetă: Mă
iubeşte.
Devlin o studie cu un ochi critic.
— Înţeleg, spuse el. Ţi-a făcut o declaraţie de dragoste?
— Nu, spuse Anna. Nu e nevoie. Ştiu că aşa e, pur şi simplu.
— Şi ai aceste senzaţii frecvent?
— Foarte des, zise ea. Se gândeşte la mine tot timpul.
Devlin încuviinţă din cap. Se lămurise, în cele din urmă, cum stăteau lucrurile, iar odată cu această clarificare un sentiment de tristeţe îi copleşi sufletul.
— Îl iubeşti pe domnul Staines, domnişoară Wetherell?
— Am vorbit despre asta amândoi, spuse ea. În noaptea când a dispărut. Discutam diverse banalităţi, iar eu am spus ceva prostesc despre iubirea neîmpărtăşită, şi el a devenit foarte serios şi m-a oprit să mai continui, spunându-mi că o iubire neîmpărtăşită nu este cu putinţă, fiindcă atunci nu se mai poate chema iubire. Mi-a zis că dragostea trebuie dăruită şi primită de comun acord astfel încât îndrăgostiţii, unindu-se, să formeze jumătăţile egale ale aceluiaşi întreg.
— Un sentiment înflăcărat, spuse Devlin.
— Da, recunoscu ea, părând încântată de remarca lui.
— Dar nu ţi-a făcut o declaraţie de dragoste totuşi.
— Nu a făcut niciun jurământ de iubire. Am mai spus asta.
— Şi nici dumneata.
— N-am mai avut ocazia, spuse ea. Asta se întâmpla în noaptea când el a dispărut.
Cowell Devlin oftă. Da, o înţelegea acum pe Anna Wetherell, dar asta nu însemna că putea fi fericit pentru ea. Devlin întâlnise multe femei cu perspective modeste şi posibilităţi limitate, pentru care singura cale de a evada din carcera mizerabilă a nefericitei lor condiţii erau aripile reveriei fantastice. Asemenea fantezii erau invariabil magice – îngeri păzitori, invitaţii în paradis –, iar povestea Annei, înduioşătoare cum era, demonstra aceeaşi specificitate a imposibilului. Da, cât de dureros de clar suna totul! Cel mai râvnit burlac din câţi cunoştea Anna nutrea pentru ea o dragoste atât de profundă şi de pură, încât toate diferenţele dintre ei doi deveneau nerelevante? El nu era mort – era doar dispărut? El îi trimitea ei „mesaje” care demonstrau profunzimea
dragostei lui, iar aceste mesaje doar ea le putea auzi? Era o fabulaţie, se gândea Devlin. Era o fabulaţie plăsmuită de mintea fetei. Cu siguranţă, băiatul acela era mort.
— Vrei ca domnul Staines să te iubească foarte mult, nu-i aşa, domnişoară Wetherell?
Anna păru ofensată de insinuarea lui.
— Dar el mă iubeşte.
— Nu asta a fost întrebarea mea.
Anna se uită la el, mijind ochii.
— Oricine vrea să fie iubit.
— Asta este foarte adevărat, spuse Devlin pe un ton trist. Toţi vrem să fim iubiţi şi avem nevoie să fim iubiţi. Fără dragoste, nu putem fi noi înşine.
— Gândeşti la fel ca domnul Staines.
— Da?
— Da, spuse Anna. Este exact lucrul pe care l-ar spune şi el.
— Domnul Staines al dumitale este un adevărat filozof, domnişoară Wetherell.
— Domnule reverend, spuse Anna zâmbind dintr-odată. Am impresia că tocmai te-ai complimentat singur.
Nu mai vorbiră câteva clipe. Anna sorbi din limonada ei dulce, iar Devlin, cu un aer gânditor, îşi plimbă privirile prin restaurant. La un moment dat, Anna îşi duse mâna la piept, unde, sub corsajul rochiei, lipit de piele, avea actul de donaţie măsluit.
Devlin se uită aspru la ea.
— Ai încă tot timpul să te răzgândeşti, spuse el.
— Vreau doar un punct de vedere legal.
— Ai punctul meu de vedere clerical.
— Da, spuse Anna. Fericiţi sunt cei săraci cu duhul.
