Un om nu poate fi condamnat doar pentru că se poate dovedi că
a avut motive întemeiate de a săvârşi infracţiunea respectivă.
— Dumneata te îndoieşti de cuvântul meu? se zbârli Lauderback.
— Nu, deloc, spuse Gascoigne.
— Crezi oricum că acţiunea mea nu are şanse în instanţă.
Crezi că nu am suficiente argumente.
— Da. Cred că ar fi foarte imprudent să supuneţi acest caz în faţa tribunalului, spuse Gascoigne. Îmi pare rău că vorbesc fără
menajamente. Fiţi sigur de toată compasiunea mea pentru necazurile prin care treceţi.
Dar Gascoigne nu simţea niciun fel de compasiune pentru Alistair Lauderback. Îndeobşte, rezerva acest sentiment pentru persoanele mai puţin privilegiate decât el şi, chiar dacă
recunoştea că situaţia actuală a lui Lauderback era jalnică, considera totodată că averea şi poziţia socială a politicianului puteau să-i ofere o amplă consolare pentru orice inconveniente ar putea întâmpina, ca om, în viitorul apropiat. De fapt, a îndura un pic de nedreptate putea să-i prindă bine lui Lauderback!
Experienţa aceasta ar putea să facă din el un politician mai bun, se gândea Gascoigne, care, cel puţin în sentinţele pe care le
formula în sinea lui, avea tendinţe absolutiste.
— Îl voi aştepta pe judecător, spuse Lauderback. El va înţelege punctul meu de vedere.
Gascoigne vârî plicul în haină, lângă ţigări.
— Din câte înţeleg, Carver încearcă acum să obţină fonduri din poliţa dumneavoastră de asigurare şi despăgubiri pentru a-şi acoperi cheltuielile pe care le-a suportat pentru dezmembrarea epavei.
— Este corect.
— Şi dumneavoastră doriţi să îi refuzaţi accesul la aceşti bani.
— Este corect, de asemenea.
— În ce temei?
Lauderback se făcu foarte roşu.
— În ce temei? se răsti el. Individul ăsta m-a lucrat urât, domnule Gascoigne! A pus la cale asta de la bun început! Eşti ridicol dacă îţi închipui că o să înghit mânăria asta! Asta îmi sugerezi dumneata? Să înghit mânăria asta?
— Domnule Lauderback, nu îmi permit să vă dau niciun sfat.
Ceea ce remarc eu este că, după toate aparenţele, nicio lege nu a fost încălcată. În scrisoarea sa către domnul Garrity, domnul Carver a menţionat foarte clar că el acţionează în numele domnului Wells – fiindcă domnul Wells, aşa cum ştiţi, a murit.
Din câte se pare, Carver face doar un lucru caritabil, rezolvând problemele ca reprezentant al proprietarului navei, fiindcă
proprietarul navei nu este în măsură să facă personal acest lucru. Nu cred că aveţi vreo probă care să infirme acest lucru.
— Dar este adevărat! explodă Lauderback. Crosbie Wells nu a cumpărat niciodată acea corabie! Francis Carver a semnat afurisita aia de contract cu numele altui om! Este un caz de plastografiere, pur şi simplu!
— Din păcate, acest lucru va fi greu de dovedit, spuse Gascoigne.
— De ce? zise Lauderback.
— Deoarece, aşa cum v-am spus deja, nu există nicio dovadă
a adevăratei semnături a lui Crosbie Wells, spuse Gascoigne. Nu s-a descoperit niciun fel de act în coliba lui, iar certificatul lui de naştere şi autorizaţia de minerit nu s-au găsit nicăieri.
Lauderback deschise gura să riposteze, dar din nou păru să
se răzgândească.
— Oh, spuse subit Gascoigne. Tocmai mi-a venit o idee.
— Ce? spuse Lauderback.
— Certificatul lui de căsătorie, spuse Gascoigne. Actul acesta ar trebui să poarte semnătura lui, nu-i aşa?
— Ah, aşa e spuse Lauderback.
— Dar nu, spuse Gascoigne, schimbându-şi părerea. Nu cred că ar fi suficient: pentru a demonstra că semnătura unei persoane decedate a fost falsificată, e nevoie de mai multe exemple ale semnăturii sale.
— Câte, mai precis? spuse Lauderback.
Gascoigne ridică din umeri.
— Nu cunosc prea bine acest articol de lege, spuse el. Dar îmi închipui că ar fi nevoie de câteva mostre ale semnăturii sale autentice pentru a demonstra care sunt diferenţele faţă de semnătura falsă.
