pe toată durata relaţiei noastre, spuse Lauderback. Îi trimiteam rochiile ei vechi la Melbourne în fiecare lună, ca să fie dichisite, iar când veneau înapoi erau aranjate după ultima modă, cu volane şi dantele şi mai ştiu-eu-ce. Pe numele meu, era o ladă de transport care traversa dus-întors Marea Tasmaniei şi, fireşte, mă foloseam chiar de barcul meu, Godspeed, pentru asta. Ei

bine, el interceptase lada. Carver adică. Desfăcuse cufărul, scosese rochiile afară şi pusese o mică avere sub ele. Cufărul era marcat pe numele meu, ţineţi minte, iar aranjamentul cu croitoria de damă din Melbourne era tot al meu. Dacă acea comoară ajungea în altă ţară, eram un om mort: aş fi fost învinuit de furt, eludarea taxelor vamale şi aşa mai departe. Când am înţeles capcana pe care mi-o întinsese, am ştiut că nu mai era nimic de făcut. Trebuia să-i vând corabia. Aşa că am dat mâna ca bărbaţii, eu mi-am cerut scuze din nou – şi atunci, persistând în înşelătoria lui, a semnat contractul cu numele de „Wells”.

— După această întâlnire, aţi mai primit vreo veste de la domnul Carver, alias Wells?

— Niciun cuvânt.

— Aţi mai văzut vreodată cufărul?

— Niciodată.

— Apropo, care era numele companiei maritime pe care o foloseaţi pentru a transporta rochiile doamnei Carver către şi de la croitoria din Melbourne?

— Danforth Shipping, spuse Lauderback. Jem Danforth era persoana de contact.

Moody păstră tăcerea câteva clipe, lăsând sălii răgazul să

înţeleagă pe deplin implicaţiile acestei informaţii, apoi zise:

— Când v-aţi dat seama de adevărata identitate a domnului Carver?

— În decembrie, spuse Lauderback. Domnul Wells –

adevăratul domn Wells, ar trebui să spun – mi-a scris exact înainte de a se prăpădi. Ca un votant adresându-se politicianului pe care voia să-l aleagă, atâta tot. Dar din scrisoarea lui, mi-am dat seama imediat că el nu ştia nimic despre legătura mea cu Lydia, şi atunci am pus totul cap la cap şi m-am dumirit în ce hal fusesem tras pe sfoară.

— Aveţi la dumneavoastră corespondenţa de la domnul Wells?

— Da, spuse Lauderback băgând mâna în buzunar şi scoţând o foaie de hârtie îndoită.

— Rog instanţa să consemneze că documentul aflat în posesia domnului Lauderback poartă data poştei din şaptesprezece decembrie 1865, spuse Moody.

— S-a consemnat, domnule Moody.

Moody se întoarse din nou spre Lauderback:

— Vreţi, vă rog, să citiţi scrisoarea?

— Sigur că da.

Lauderback ridică foaia de hârtie, tuşi şi apoi citi: West Canterbury. Decembrie 1865

Am aflat din West Coast Times că intenţionezi să vii spreHokitika prin munţi ceea ce înseamnă că vei trece prin ValeaArahura doar dacă nu alegi dinadins o rută ocolitoare. Sunt unvotant şi în această calitate aş fi onorat să primesc un politician încasa mea oricât de umilă ar fi ea. O voi descrie astfel încât să poţiveni uşor sau să îţi îndrepţi paşii departe de ea după cum vei găside cuviinţă. Casa are acoperiş de tablă şi este amplasată latreizeci de metri depărtare de malurile râului Arahura pe parteadinspre sud a apei. Există un luminiş de vreo treizeci de metri de oparte şi de cealaltă a colibei iar gaterul se află la vreo douăzeci demetri mai spre sud-est. Casa este micuţă cu o fereastră şi are unhorn făcut din lut ars. Tencuiala este obişnuită. Poate chiar dacă

nu te vei opri eu te voi vedea trecând călare pe-aci. Nu aştept vizitaşi nici nu sper că vei veni dar îţi doresc o călătorie plăcută sprevest şi o campanie victorioasă şi te asigur că rămân,

Cu cea mai profundă admiraţie,

CROSBIE WELLS

Moody îi mulţumi, apoi se întoarse spre judecător.

— Instanţa este rugată să consemneze că semnătura de pe această corespondenţă particulară a domnului Lauderback seamănă cu semnătura de pe actul de donaţie, aşa cum s-a iscălit domnul Crosbie Wells în unsprezece octombrie 1865, un document prin care suma de două mii de lire sterline urma să fie dăruită domnişoarei Anna Wetherell de către Emery Staines, unde Crosbie Wells are calitatea de martor; de asemenea, această

iscălitură seamănă cu semnătura domnului Wells de pe certificatul de căsătorie, prezentat de către doamna Lydia Carver, anterior doamna Wells, la Judecătoria de pace acum două luni.

Instanţa este rugată să consemneze, de asemenea, că aceste două semnături nu seamănă nicidecum cu iscălitura de pe actul de vânzare a barcului Godspeed, prezentat instanţei de către domnul Francis Carver. Prin aceasta, se demonstrează că

semnătura de pe acest act de vânzare este, într-adevăr, un fals.

Broham se holba la Moody cu gura căscată.

— De fapt, ce vreţi să spuneţi prin asta, domnule Moody?

întrebă judecătorul.

— Pur şi simplu că domnul Carver a obţinut barcul Godspeed recurgând la extorcare, asumarea unei false identităţi şi fraudă; şi că s-a folosit de aceeaşi tactică pentru a fura o comoară valorând multe mii de lire sterline, de la domnul Wells, în luna mai a anului trecut, un furt pe care l-a săvârşit, după

cum se pare, cu ajutorul doamnei Carver, având în vedere că

acum este soţia lui.

Broham, care se căznea încă să înţeleagă logic ceea ce se întâmplase în ultimele cinci minute, ceru întreruperea şedinţei, însă solicitarea lui putea cu greu să fie auzită în vacarmul general din sală. Aproape strigând, ca să acopere gălăgia generală, judecătorul Kemp ceru ca domnul Broham şi domnul Moody să se prezinte imediat în biroul lui; apoi dădu instrucţiuni ca toţi martorii să fie plasaţi în arest şi suspendă şedinţa de judecată.

CASA MARILOR DELICII

În care Lydia Wells se ţine de cuvânt; Anna Wetherell primeştevizita unui musafir neaşteptat; şi noi aflăm adevărul despreElizabeth Mackay.

Faţada clădirii de la numărul 35, pe strada Cumberland, era bizar de sărăcăcioasă; ziduri acoperite cu draniţă; o vitrină de prăvălie cu geamlâc şi tapetată pe dinăuntru cu hârtie maro de ambalaj; două ferestre glisante, cu perdele, la etajul de deasupra.

Casele situate de o parte şi de cealaltă – la numărul 37 era o cizmărie şi la numărul 33 era o agenţie de transporturi maritime

– fuseseră construite foarte aproape, mascând, dinspre stradă, orice posibilă estimare a dimensiunilor interioare ale clădirii dintre ele. Trecând prin dreptul ei, te puteai gândi că acolo nu locuia nimeni, deoarece nu exista nicio firmă sau denumire deasupra intrării, nimic nici pe verandă şi nici vreo carte de vizită

pe plăcuţa de deasupra ciocănaşului de la uşă.

Doamna Wells a descuiat cu cheia ei uşa de la intrare. A condus-o pe Anna pe un coridor cufundat în linişte, până în partea din spate a casei, unde pe o scară îngustă se urca la etajul de deasupra. Sus, pe palier, unde era curat şi pustiu, la fel ca pe coridorul de dedesubt, a scos din poşetă o a doua cheie, a descuiat o a doua uşă şi, zâmbind, a poftit-o pe Anna să

păşească înăuntru.

O persoană cu mai multă experienţă de viaţă decât Anna şi-ar fi format imediat o părere concludentă observând ambianţa încăperii care a întâmpinat-o: perdelele de dantelă grea; risipa de tapiţerii; mirosul greu de băutură şi parfum; draperia din mărgele, în acel moment prinsă la o parte, pe tocul uşii, pentru a lăsa să se vadă dormitorul luminat difuz. Dar Anna nu avea experienţă de viaţă şi, chiar dacă a fost surprinsă să întâlnească

un interior cu asemenea mirosuri plăcute şi perne luxoase într-o pensiune pentru fete, nu şi-a exprimat mirarea cu voce tare. În timpul plimbării pe jos de pe chei până la adresa de pe strada Cumberland, doamna Wells îi expusese o gamă atât de variată de gusturi rafinate şi opinii speciale, încât atunci când au ajuns la destinaţie, Anna a decis fericită să se lase pe mâna binefăcătoarei ei – propriile ei opinii părându-i-se, dintr-odată, foarte şterse şi neînsemnate, prin contrast.

— Poţi vedea şi tu cât de mult mă îngrijesc eu de binele fetelor mele, îi spuse gazda ei.

Anna răspunse că totul era extraordinar de frumos acolo, iar doamna Wells îi propuse să facă un tur prin apartament, arătându-i astfel Annei diversele inovaţii în materie de decoraţiuni şi amplasare a mobilierului, aşa încât complimentele ei să fie oferite mai explicit.

Geamantanul Annei ajunsese acolo, aşa cum i se promisese, şi era deja instalat la picioarele patului, un indiciu din care ea a dedus că patul era destinat pentru ea. Era un pat frumos, cu o tăblie de lemn elegantă, dar ascunsă aproape în întregime în spatele unui maldăr uriaş de perne albe, stivuite câte trei; era cu mult mai lat şi mai înalt decât pătuţul în care dormea ea de obicei acasă. Se întreba dacă nu cumva va trebui să-l împartă cu altcineva, fiindcă i se părea mult prea mare pentru o singură