— E adevărat, spuse Anna. Este adevărat că mi-a cerut să o iert.
— Ajunge.
— Acum, după ce m-ai jignit în fel şi chip, punându-mi la îndoială onestitatea şi probitatea morală, spuse văduva luându-şi cana cu ceai în cele din urmă, n-ai vrea, te rog, să-mi spui şi mine, fără ipocrizie de data asta, ce cauţi de fapt în salonul meu?
— Am adus un mesaj personal pentru domnişoara Wetherell, zise Devlin.
— Ce mesaj? zise văduva întorcându-se spre Anna.
— Nu-i nevoie să-i spui, se grăbi Devlin să intervină. Nu-i nevoie, dacă nu vrei. Nu-i nevoie să-i spui nimic.
— Anna, rosti Lydia Wells pe un ton ameninţător. Care era mesajul?
— Reverendul mi-a arătat un document legal, în virtutea căruia jumătate din comoara găsită în coliba lui Crosbie îmi aparţine mie.
— Zău? zise Lydia Wells, dar, în ciuda tonului ei glacial, Devlin sesiză o licărire de panică în ochii ei. Şi cui îi aparţine cealaltă jumătate?
— Domnului Emery Staines, spuse Anna.
— Unde este acest document?
— L-am ascuns, răspunse Anna.
— Păi, ce-aştepţi, du-te şi adu-l aici, se răţoi Lydia.
— Să nu faci asta, spuse Devlin repede.
— Nu voi face aşa ceva, zise Anna fără să schiţeze gestul de a duce mâna la corsaj.
— Puteţi avea măcar curtoazia de a-mi spune întregul adevăr, zise Lydia. E valabil pentru amândoi.
— Din păcate, nu putem face acest lucru, zise Devlin înainte ca Anna să apuce să spună ceva. Această informaţie, vezi dumneata, are legătură cu o infracţiune care nu a fost pe deplin investigată. Se referă, printre altele, la şantajarea unui anumit domn Alistair Lauderback.
— Poftim? zise Lydia Wells.
— Ce? zise Anna.
— Din păcate, nu pot dezvălui mai mult, spuse Devlin remarcând, spre imensa lui satisfacţie, că văduva se făcuse lividă
la faţă. Anna, dacă vrei să mergi direct la Tribunal, mă ofer să te însoţesc.
— Da, vrei? spuse Anna uitându-se lung la el.
— Da, zise Devlin.
— Ce naiba îţi închipui că o să faci la Tribunal? spuse Lydia Wells.
— Voi solicita o consiliere juridică, spuse Anna. Este dreptul meu cetăţenesc.
Doamna Wells o fixă pe Anna cu o privire impenetrabilă.
— Consider că ai ales o jalnică modalitate de a-mi răsplăti bunătatea, zise ea în cele din urmă, cu voce joasă.
Anna veni lângă Devlin şi îl luă de braţ.
— Doamnă Wells, nu bunătatea dumitale mă interesează pe mine să o răsplătesc, spuse Anna.
JUPITER ÎN CAPRICORN
În care Aubert Gascoigne se amuză foarte mult; Cowell Devlinse leapădă de responsabilitate; şi Anna Wetherell face ogreşeală.
Tribunalul din Hokitika, în cadrul căruia fiinţa Judecătoria de pace, era scena unor şedinţe ample, dar nu foarte bine definite. Sala de judecată fusese delimitată prin funii, asemenea unui ţarc pentru tuns oile. Oficialităţile locale şedeau în spatele unui şir de mese, care îi protejau de vânzoleala mulţimii; când completul de judecată se întrunea în şedinţă, aceste mese formau un fel de baricadă între personajele curţii judecătoreşti şi public, căruia i se cerea să stea în picioare. Jilţul judecătorului, în prezent neocupat, era doar un scaun cu spătar şi braţe, pus pe un podium înălţat, însă fusese drapat cu blăni de oaie, ca să
pară mai impozant. Lângă acesta se afla drapelul britanic, atârnat de un stativ cam scurt pentru dimensiunea impresionantă a steagului. Steagul ar fi atins cu faldurile praful de pe jos, dacă un suflet întreprinzător nu s-ar fi gândit să pună
un butoi gol sub stativ – un amănunt care, mai degrabă diminua efectul drapelului decât să-l accentueze.
Fusese o dimineaţă plină de dosare la instanţa de judecată
pentru cauze minore. Recursul făcut de doamna Wells pentru a revoca vânzarea proprietăţii lui Crosbie Wells fusese acceptat în cele din urmă, ceea ce însemna că averea lui Wells, anterior păstrată în custodie la Banca Centrală, fusese pusă la dispoziţia judecătoriei. Comisionul de patru sute de lire încasat de Harald Nilssen nu fusese însă revocat, din două motive: primul, pentru că suma respectivă reprezenta onorariul lui legal pentru un serviciu îndeplinit în mod adecvat; şi în al doilea rând, deoarece ulterior comisionul fusese donat, în întregime, pentru a contribui la construirea noului penitenciar de la Seaview. Era scandalos, a declarat judecătorul, să revoci o faptă de caritate, mai ales atunci când darul era atât de substanţial şi de altruist; l-a lăudat pe Nilssen, în lipsă, pentru mărinimia lui.
Existau o sumedenie de alte cheltuieli judiciare ce trebuiau avute în vedere, dintre care majoritatea reflectau nenumăratele ore de lucru pe care aparatul judecătoresc le consumase în încercarea de a găsi certificatul de naştere al răposatului domn
Wells. Şi aceste costuri aveau să fie deduse din moştenirea doamnei Wells, care, dând la o parte taxele şi onorariile plătite pentru dobândirea proprietăţii, la care urma să se adauge toate celelalte corecţii, totaliza acum aproximativ 3 500 £. Această
sumă trebuia să îi fie plătită doamnei Wells de îndată ce avea să
fie pusă la dispoziţie de către Banca Centrală, în orice formă
