— Domnul Wells a aranjat totul, spuse doamna Carver. Nişte oameni foarte serioşi. Nu ne-au creat nicio problemă. Era o firmă

privată. Gracewood & Sons, sau cam aşa ceva.

— Gracewood & Spears, o corectă Moody. Firma s-a mutat

ulterior în Kaniere.

— Nu ştiam, spuse doamna Carver.

— Ce aţi făcut cu aurul după ce aţi luat în primire seiful?

— Aurul a rămas în seif. Am instalat seiful în locuinţa noastră de pe strada Cumberland, şi acolo a stat tot timpul.

— De ce nu aţi dus minereul la bancă?

— Preţul aurului fluctua zilnic, iar piaţa aurului era foarte imprevizibilă, spuse doamna Carver. Ne-am gândit că era mai bine să aşteptăm până se ivea un moment propice de a-l vinde.

— Judecând după aceste măsuri de precauţie pe care vi le-aţi luat, m-aş încumeta să presupun că valoarea comorii era considerabilă.

— Da, zise ea. Câteva mii, ne gândeam noi. Minereul nu a fost niciodată evaluat de un specialist.

— După descoperirea filonului de aur, domnul Wells a mai rămas pe terenul minier?

— Da, a continuat să caute aur încă o vreme, până în primăvara anului următor. Era entuziasmat de succesul lui şi considera că ar putea avea noroc şi a doua oară; dar nu s-a întâmplat aşa.

— Unde este acea comoară acum? întrebă Moody.

Doamna Carver ezită din nou, apoi spuse:

— A fost furată.

— Condoleanţele mele, zise Moody. Cred că pierderea aceasta a fost o lovitură cumplită.

— Am fost distruşi, într-adevăr, spuse doamna Carver.

— Vorbiţi în numele dumneavoastră şi al domnului Wells; presupun.

— Bineînţeles.

După o scurtă pauză, Moody reluă:

— Presupun că hoţul a avut acces cumva la cheie.

— Poate, sau poate că încuietoarea nu era sigură. Seiful era de fabricaţie recentă şi, după cum ştim cu toţii prea bine, tehnologiile moderne nu sunt niciodată infailibile. Este posibil, de asemenea, să fi fost făcută o dublură a cheii, fără ca noi să ştim.

— Bănuiaţi cumva cine ar fi putut fura comoara?

— Nicidecum.

— Sunteţi de acord că putea fi cineva din cercul de apropiaţi ai dumneavoastră?

— Nu neapărat, spuse doamna Carver zvârlind din cap cu trufie. Oricare dintre membrii escortei pentru aur ar fi putut să

ne trădeze. Ei ştiau cu certitudine că exista o comoară în aur pur

pe strada Cumberland, numărul 35; şi, în plus, cunoşteau şi locul unde se afla seiful. Ar fi putut să fie oricine.

— Deschideaţi seiful cu regularitate pentru a vă asigura că

totul era în ordine înăuntru?

— Nu, nu cu regularitate.

— Când aţi descoperit prima oară că averea lipsea din seif?

— Când s-a întors Crosbie, în anul următor.

— Puteţi descrie ce s-a întâmplat când aţi făcut această

descoperire?

— Domnul Wells a venit înapoi de la prospecţiuni şi, împreună, am decis să vedem cum stăteam cu banii. A deschis seiful şi a văzut că era gol. Vă puteţi imagina cum s-a înfuriat atunci – şi eu la fel.

— În ce lună era asta?

— Oh, nu ştiu, spuse doamna Carver enervându-se subit.

Aprilie, poate. Sau mai.

— Aprilie sau mai 1865. Anul trecut.

— Da, spuse ea.

— Vă mulţumesc, doamnă Carver, zise Moody, apoi se adresă

judecătorului: Vă mulţumesc, domnule.

Aşezându-se la loc, simţi că atmosfera din sala de judecată

începea să se anime. Harrington şi Fellowes conteniseră cu şuşotelile, iar judecătorul nu-şi mai lua notiţe. Privirile tuturor erau aţintite asupra doamnei Carver când aceasta coborî treptele de la boxa martorilor şi luă loc.

— Instanţa îl cheamă pe domnul Francis Carver.

Carver arăta fercheş într-un sacou verde-închis şi cu o cravată prinsă elegant cu un ac. Depuse jurământul pe un ton tăios, cum vorbea el de obicei, apoi se întoarse cu un aer grav, spre banca avocaţilor.

Broham ridică privirea de pe hârtiile lui şi spuse:

— Domnule Carver. Vă rog să relataţi, pentru instanţa de judecată, cum aţi făcut cunoştinţă iniţial cu domnul Staines.