întrebarea. Domnişoara Wetherell ştie să citească?
Lydia Wells ridică din sprâncene.
— Asta este o întrebare foarte ciudată, replică femeia. Deşi nu din cauza răspunsului la ea. Mă întreb ce te-a determinat să
întrebi.
Anna reveni cu o cană şi o farfurioară, punându-le pe tavă, lângă celelalte.
— Care este răspunsul? spuse încetişor Devlin.
— Fă tu oficiile de gazdă, Anna, zise Lydia Wells pe un ton cristalin. Domnule reverend, ia loc, te rog. Aşa, perfect. Ce frumos să avem un prelat la ceai! Creează o atmosferă absolut civilizată. O să vreau un biscuit, mulţumesc, şi zahăr, de asemenea.
Devlin se aşeză.
— Răspunsul, din câte ştiu eu, este nu, spuse văduva aşezându-se şi ea. Acum, am şi eu o întrebare ciudată. Se încadrează în altă categorie de păcat, atunci când un slujitor al lui Dumnezeu spune o minciună?
Devlin părea încurcat.
— Nu văd pertinenţa întrebării dumitale.
— Dar, domnule reverend, nu joci corect, spuse văduva. Eu am răspuns la întrebarea dumitale fără să te rog să-mi spui motivul; nu vrei să îmi faci şi dumneata acelaşi favor acum?
— Care era întrebarea lui? spuse Anna întorcând capul, dar nimeni nu o băgă în seamă.
— Se încadrează în altă categorie de păcat, când mincinosul este un slujitor al lui Dumnezeu? întrebă din nou văduva.
Devlin oftă.
— Ar putea fi o altă categorie de păcat, spuse el, doar dacă
acel cleric se foloseşte de autoritatea funcţiei lui în scopuri rele.
Altfel, nu ar trebui să fie nicio diferenţă. Suntem cu toţii egali în ochii lui Dumnezeu.
— Ah, zise văduva. Mulţumesc. Şi acum, spuneai adineauri că discutaţi despre teologie, domnule reverend. Aţi avea bunăvoinţa să mă includeţi şi pe mine în dezbatere?
Devlin se înroşi. Deschise gura, dar şovăi. Nu avea pregătit niciun alibi.
Anna îi veni în ajutor.
— Când m-am trezit atunci, în închisoare, spuse ea, reverendul Devlin era acolo. Se ruga pentru mine, şi de-atunci s-a rugat mereu pentru mine.
— Atunci înseamnă că aţi vorbit despre rugăciune? spuse
văduva adresându-i-se tot lui Devlin.
Capelanul îşi recăpătă stăpânirea de sine.
— Da, printre alte lucruri, spuse el. Am mai discutat, de asemenea, despre acte de mare milostivenie divină şi despre daruri neaşteptate.
— Fascinant, spuse Lydia Wells. Şi îţi stă în obicei, domnule reverend, să vii peste diverse tinere, când tutorii lor sunt ocupaţi cu alte treburi, ca să discuţi, fără cuvenita supraveghere, chestiuni legate de teologie?
Devlin se simţi ofensat de această acuzaţie.
— Dumneata nu eşti nicidecum tutorele domnişoarei Wetherell, spuse el. A locuit singură luni de zile până să vii dumneata la Hokitika; de ce să aibă brusc nevoie de un tutore?
— Ba are chiar foarte multă nevoie, consider eu, zise Lydia Wells, ţinând seama în ce hal a putut fi exploatată anterior în acest oraş.
— Mă miră adverbul pe care l-ai folosit, doamnă Wells! Vrei să spui că nu mai este exploatată acum?
Lydia Wells se crispă la faţă.
— Poate că dumneata nu consideri îmbucurător faptul că
această tânără nu se mai prostituează în fiecare noapte, riscând să fie agresată în tot felul, şi că nu îşi mai biciuieşte organismul zilnic cu un drog odios. Poate că dumneata ţi-ai dori să îşi reia stilul de viaţă de dinainte.
— Nu mă lua pe mine cu poate în sus şi poate în jos, se burzului Devlin. Asta-i retorică de proastă calitate. Echivalează
cu o insultă, iar eu nu accept să fiu insultat, nu accept!
— Mă uimeşte acuzaţia dumitale, spuse Lydia Wells. În ce fel te-am insultat?
— Fata asta nu are niciun fel de libertăţi, pentru numele lui Dumnezeu! A fost adusă aici împotriva voinţei ei, iar dumneata o ţii din scurt, nedându-i voie să facă nimic!
— Anna, spuse Lydia Wells adresându-i-se în continuare lui Devlin. Ai venit la Norocul Drumeţului împotriva voinţei tale?
— Nu, doamnă, spuse Anna.
