— Cumpărarea unui şteamp de minerit.

— Ai fost surprins când ai aflat că domnişoara Wetherell fusese agresată? întrebă Moody.

— Nu, zise Staines. Ştiam deja că Francis Carver este o bestie

– şi aş fi dat orice ca asocierea mea cu el să nu se fi produs

niciodată. Se oferise să mă sponsorizeze când am pus prima dată

piciorul în Dunedin, aşa l-am cunoscut, înţelegeţi, când tocmai coborâsem de pe navă, chiar în ziua aceea. Nu bănuiam nimic necurat. Eram foarte naiv. Am bătut palma cu el absolut de bună-credinţă, dar n-a trecut mult şi am început să aud diverse chestii despre el – şi despre doamna Carver, la fel: lucrau în echipă, desigur. Când am auzit ce i-au făcut domnului Wells, m-am îngrozit. Am intrat în afaceri cu un escroc sadea, mi-am zis eu atunci.

Tânărul o luă înainte cu răspunsurile. Moody tuşi discret, ca să-i reamintească de ordinea povestirii convenită împreună, şi spuse:

— Haide să revenim la seara de unsprezece octombrie. Ce ai făcut când domnul Löwenthal ţi-a adus la cunoştinţă că

domnişoara Wetherell fusese bătută?

— Am plecat direct spre Valea Arahura, ca să-i spun domnului Wells.

— De ce ai considerat că informaţia avea importanţă pentru domnul Wells?

— Fiindcă el era tatăl pruncului pe care domnişoara Wetherell îl purta în pântec, spuse Staines. Şi m-am gândit că

poate ar fi vrut să afle că pruncul lui fusese ucis.

De-acum, în sală domnea o asemenea linişte, că Moody putea auzi forfota îndepărtată a străzii.

— Cum a reacţionat domnul Wells la aflarea veştii că pruncul lui nenăscut era mort?

— A fost foarte tăcut, spuse Staines. N-am vorbit prea mult.

Am băut ceva împreună, am stat cu el. Am rămas până târziu.

— Ai mai discutat şi alte chestiuni cu domnul Wells în acea seară?

— I-am povestit despre comoara pe care o îngropasem lângă

coliba lui. I-am spus că, dacă Anna scăpa cu viaţă – fusese bătută foarte rău –, aveam să-i dau ei partea lui Carver.

— Era intenţia dumitale să pui în scris acest lucru în seara aceea?

— Wells a întocmit documentul, spuse Staines, dar eu nu am semnat.

— De ce n-ai semnat?

— Nu-mi mai amintesc exact de ce, spuse Staines. Băusem şi deja se făcuse foarte târziu. Nu ştiu, poate conversaţia a virat spre alte teme – sau poate am vrut să semnez, dar am uitat s-o fac. Oricum, am adormit acolo, pe urmă dis-de-dimineaţă m-am

întors la Hokitika pentru a afla care era starea sănătăţii domnişoarei Wetherell. De-atunci, nu m-am mai văzut niciodată

cu domnul Wells.

— I-ai povestit domnului Wells unde era îngropat aurul?

— Da, zise Staines. I-am descris locul, în linii mari.

În continuare, instanţa de judecată a audiat mărturiile depuse de Mannering, Quee, Löwenthal, Clinch, Nilssen şi Frost –

toţi referindu-se la comoara descoperită în coliba lui Crosbie Wells ca provenind din minereul descoperit la Aurora şi topit apoi în plăcuţe de aur. Mannering a descris condiţiile în care vânduse mina Aurora, iar Quee a confirmat că topise în creuzet minereul de aur. Löwenthal a relatat amănunţit interviul lui cu Alistair Lauderback în seara de 14 ianuarie, în timpul căruia a aflat de moartea lui Crosbie Wells. Clinch a confirmat că el cumpărase proprietatea defunctului în dimineaţa următoare. Nilssen a descris cum fusese ascuns aurul în coliba lui Crosbie Wells, iar Frost a confirmat valoarea comorii găsite acolo. Niciunul nu a pomenit nimic despre rochiile Annei, nici despre naufragiul barcului Godspeed sau despre vreuna dintre îngrijorările şi dezvăluirile care precipitaseră întrunirea lor secretă de la Hotelul Coroana în urmă cu trei luni. Interogatoriile lor s-au desfăşurat fără incidente şi, în foarte scurt timp, după cum li s-a părut tuturor, judecătorul o chema deja în faţa instanţei pe doamna Lydia Carver.

Era îmbrăcată în rochia ei cu dungi antracit, iar pe deasupra purta o jachetă neagră de călărie, cu mâneci bufante la umăr şi înguste spre încheietura mâinii. Părul, arămiu şi extraordinar de strălucitor, era adunat în vârful capului, într-un coc fixat cu o bandă de catifea neagră. Când trecu foşnindu-şi fustele prin dreptul băncii avocaţilor, Moody simţi mirosul de camfor, lămâi şi anason, un parfum pregnant, care îi aminti imediat de sindrofia de la Norocul Drumeţului dinaintea şedinţei de spiritism.

Doamna Carver urcă treptele spre boxa martorilor, aproape cu vioiciune, dar când îl văzu pe Emery Staines aşezat în sală, în spatele balustradei, se poticni o clipă; a fost o ezitare infimă, fiindcă în clipa următoare îşi recăpătă imediat cumpătul. Se întoarse cu spatele la Staines, îi zâmbi uşierului şi ridică o mână

lăptoasă, ca să jure pe Biblie.

— Doamnă Carver, spuse Broham după ce uşierul se retrase.

Îl cunoaşteţi pe inculpat, domnul Emery Staines?

— Din păcate, n-am avut niciodată plăcerea de a face cunoştinţă cu domnul Emery Staines, spuse doamna Carver.

Moody, uitându-se la tânăr, se miră văzând că acesta roşise.

— Am înţeles totuşi că în seara de optsprezece februarie aţi organizat o şedinţă de spiritism pentru a intra în contact cu el, spuse Broham.

— Este corect, da.

— De ce l-aţi ales tocmai pe domnul Staines ca subiect al şedinţei de spiritism?

— Motivul este destul de mercantil, din păcate, spuse doamna Carver zâmbind uşor. La vremea respectivă, tot oraşul vorbea despre dispariţia lui, şi m-am gândit că numele tânărului putea atrage mai multă lume. Asta a fost tot.

— Ştiaţi, când aţi anunţat în ziar şedinţa de spiritism, că

acea comoară descoperită în coliba soţului dumneavoastră

răposat provenise iniţial din mina de aur Aurora?

— Nu, nu ştiam, spuse doamna Carver.

— Aveaţi vreun motiv să credeţi că ar fi existat o conexiune între domnul Staines şi soţul răposat?

— Absolut niciun motiv. Pentru mine, era doar un nume despre care se vorbea. Tot ce ştiam era că dispăruse din defileu şi că lăsase o avere mare în urma lui.

— Ştiaţi că soţul dumneavoastră, domnul Carver, deţinea acţiuni în mina de aur a domnului Staines?

— O, eu nu discut despre investiţii cu Francis, spuse ea.

— Când aţi aflat prima oară de adevărata provenienţă a averii?