— N-o să dea nimic pe gură, observă primul tip.
— Stai să vezi. Dă-te un pic mai încolo...
Al doilea ins se îndepărtă câţiva paşi săltând uşor, îşi luă
elan, apoi se repezi alergând la Ah Quee, ca un jucător care vrea să înscrie. Ah Quee sesiză pericolul în ultimul moment şi se rostogoli repede spre atacant, ca să amortizeze lovitura. Durerea în coaste a fost sfâşietoare. Abia mai putea respira; gâfâia sacadat. Bărbaţii adunaţi în jurul lui râdeau. Vocile lor păreau să
se învălmăşească într-un vâjâit confuz şi dureros.
Pe urmă, un glas răsună ca un tunet pe toată strada:
— Aţi greşit persoana, băieţi.
Agresorii se răsuciră brusc. În uşa deschisă a cafenelei de pe strada Weld, cu braţele încrucişate la piept, stătea magnatul Dick Mannering. Statura lui corpolentă umplea tot cadrul uşii; prezenţa lui era impunătoare, în ciuda faptului că era neînarmat, aşa că, văzându-l, cei doi inşi se traseră imediat de lângă Quee Long.
— Am primit instrucţiuni să prindem un chinez cu numele de Johnny Sook, spuse primul individ, vârându-şi mâinile în
buzunare ca un puşti neascultător.
— Numele acelui om este Johnny Quee, spuse Mannering.
— Ah, noi n-am ştiut, nu-i aşa? zise al doilea bărbat, vârându-şi şi el mâinile în buzunar.
— Instrucţiuni de la temnicer, spuse primul.
— Orezarul numit Johnny Sook îşi face de cap prin oraş, spuse al doilea.
— Şi are un pistol.
— E înarmat şi periculos.
— Mda, aţi greşit persoana, spuse Mannering coborând treptele în stradă. Ştiţi asta fiindcă vă spun eu şi vă spun pentru ultima oară. Numele acestui om este Johnny Quee.
Mannering părea destul de ameninţător cum venea aşa spre ei, şi, văzându-l, cei doi începură să se codească.
— N-am vrut să facem probleme, mormăi primul. Am vrut doar să fim siguri.
— Omul-gălbejiţilor, mormăi celălalt, însă pe înfundate, aşa că Mannering nu-l auzi.
Acesta aşteptă ca cei doi să dispară, după care se uită în jos la Ah Quee. Chinezul se rostogoli pe o rână, verifică să nu aibă
vreo coastă ruptă şi se ridică anevoios în picioare, recuperându-şi de pe stradă certificatul de muncă, pe care, grijuliu, îl şterse de praf. Abia reuşea să mai respire.
— Mulţumesc, îngăimă el cu greu.
Mannering păru enervat de această dovadă de recunoştinţă.
Încruntându-se, îl măsură pe Ah Quee de sus până jos şi spuse:
— De ce ziceau ăia că Johnny Sook umblă cu un pistol la el?
— Nu ştiu, zise Ah Quee.
— Unde e el acum?
— Nu ştiu.
— L-ai văzut? Te-ai întâlnit cu el pe-undeva?
Ah Quee nu-l mai văzuse pe Ah Sook din seara şedinţei de spiritism a văduvei, cu o lună în urmă; târziu, în acea seară, când se întorsese de la Norocul Drumeţului, îl găsise pe Ah Sook împachetându-şi puţinele lucruri. Apoi, Ah Sook, cu o expresie sumbră pe faţă, dispăruse în freamătul nopţii.
— Nu, spuse el.
Mannering oftă.
— Presupun că te-au trimis în altă parte, acum că Aurora a revenit în proprietatea băncii, zise el după câteva clipe. Ia dă-mi şi mie hârtia să vedem ce scrie acolo. Să vedem unde te-au repartizat.
Întinzând mâna, luă înscrisul. Documentul era scurt şi fusese completat fără a-l consulta pe Ah Quee: menţiona „vârsta aparentă”, în loc de vârsta lui reală; ca origine, indica vasul pe care venise, şi nu locul lui de naştere real, în Canton; plus o listă
sumară a atribuţiilor lui ca muncitor. În partea de sus, era menţionată cifra cinci, indicând astfel că durata contractului său obligatoriu era de cinci ani, ştampila aplicată era a Companiei.
Mannering coborî privirea spre partea de jos a documentului. În căsuţa marcată „locul de muncă actual”, cuvântul „Aurora”
fusese şters de curând şi înlocuit cu cuvintele „Visând la Anglia”.
— Nu se lipeşte norocul niciun pic de tine, aşa-i? Lotul acela îmi aparţine mie! E al meu. E lotul meu, spuse Mannering bătându-se cu pumnul în piept. Munceşti din nou pentru mine, Johnny Quee. Ca pe vremuri! Ca atunci când erai mai iute de mână decât mine, cu afurisitul tău de creuzet, şi o storceai de aur pe Anna Magdalena.
— Tu, spuse Ah Quee, masându-şi coastele.