— Aţi avut prilejul, în decursul acestei perioade, să o observaţi cu atenţie şi să discutaţi cu ea?
— Absolut, am avut prilejuri nenumărate.
— Puteţi să ne descrieţi impresia generală pe care v-aţi format-o despre firea ei?
— Impresia mea este favorabilă, spuse Devlin. Desigur, s-a profitat de ea şi, desigur, trecutul ei a avut suişuri şi coborâşuri, însă este nevoie de mult curaj ca să-ţi îndrepţi caracterul, iar eu sunt satisfăcut de eforturile pe care le-a făcut. Mai întâi, s-a dezbărat de dependenţa de droguri; şi este hotărâtă să nu-şi mai vândă trupul niciodată. Pentru aceste lucruri, are toate laudele mele.
— Care este opinia dumneavoastră despre starea ei mintală?
— O, este absolut sănătoasă la minte, spuse Devlin clipind.
N-am niciun dubiu în această privinţă.
— Vă mulţumesc, domnule reverend, spuse Moody, apoi i se adresă judecătorului: Vă mulţumesc, domnule.
În continuare, au urmat mărturiile specialiştilor: doctorul Gillies; doctorul Sanders, adus de la Kumara, pentru o a doua opinie medicală asupra stării mintale a Annei; şi domnul Walsham, inspector la Poliţia din Greymouth.
Reclamantul, George Shepard, a fost ultimul martor chemat să îşi formuleze depoziţia.
Aşa cum se aşteptase Moody, Shepard a insistat îndelung asupra firii slabe a Annei Wetherell, invocând dependenţa ei de opiu, profesia abjectă şi tentativa ei de suicid, ca dovadă a infamiei ei. A descris amănunţit modurile în care conduita ei cauzase irosirea resurselor poliţiei şi nesocotise standardele decenţei morale şi a recomandat cu tărie ca această persoană să
fie închisă în azilul construit recent la Seaview. Dar Moody îşi
plănuise bine strategia de apărare: după dezvăluirile despre Ah Sook şi după mărturia lui Devlin, admonestările rostite de Shepard au părut maliţioase, ba chiar meschine. Moody s-a felicitat în gând pentru ideea de a aduce în faţa instanţei problema nebuniei Annei înainte ca reclamantul să abordeze această chestiune.
Când, în cele din urmă, Broham se aşeză la loc, judecătorul privi în jos, spre banca avocaţilor, şi spuse:
— Martorul dumitale, domnule Moody.
— Vă mulţumesc, domnule, spuse Moody, întorcându-se apoi spre temnicer. Domnule comandant Shepard. Uitându-vă bine, vi se pare posibil ca semnătura lui Emery Staines pe acest act de donaţie să fie o mostră de plastografie demonstrabilă?
Shepard îşi ridică bărbia.
— Aş numi-o o reproducere destul de aproape de original.
— Scuzaţi-mă, domnule, dar de ce „destul de aproape”?
Shepard părea agasat.
— Este o reproducere bună, rectifică el.
— Am putea să o numim o reproducere exactă a semnăturii domnului Staines?
— Asta, experţii trebuie să spună, zise Shepard ridicând din umeri. Eu nu sunt expert în fraudele grafologice.
— Domnule comandant Shepard, spuse Moody. Aţi putut detecta vreo diferenţă între această semnătură şi celelalte documente iscălite de domnul Staines, care se află într-un număr mare şi variat la Banca Centrală?
— Nu, nu am detectat nicio diferenţă, spuse Shepard.
— Pe ce vă bazaţi când susţineţi că semnătura este, de fapt, un fals?
— Am văzut actul respectiv în februarie, iar la acea dată nu era semnat, spuse Shepard. Domnişoara Wetherell a adus acelaşi document la tribunal în după-amiaza de douăzeci martie şi era semnat. Există doar două explicaţii. Fie a plastografiat chiar ea semnătura, ceea ce eu înclin să cred că s-a întâmplat, fie a fost în cârdăşie cu domnul Staines pe durata absenţei lui, iar în acest caz înseamnă că a jurat strâmb într-o instanţă de judecată.
— De fapt, există şi o a treia explicaţie, spuse Moody. Dacă, într-adevăr, această semnătură este un fals, aşa cum vehement susţineţi dumneavoastră, înseamnă că altcineva, şi nu Anna, l-a semnat, probabil. Altcineva, care ştia că documentul se afla în posesia capelanului şi care dorea foarte mult – din cine ştie ce motiv – ca domnişoara Wetherell să fie osândită printr-o sentinţă
judecătorească.
— Mă deranjează insinuările dumitale, domnule Moody, spuse Shepard cu un aer glacial.
Moody băgă mâna în portofel şi scoase un petic de hârtie.
— Am aici, spuse el, un instrument financiar datat din luna iunie, anul trecut, emis de domnul Richard Mannering, şi pe care se poate vedea iscălitura domnişoarei Wetherell. Ce observaţi dumneavoastră, domnule Shepard, la semnătura domnişoarei Wetherell?
Shepard studie atent obligaţia de plată.
— S-a semnat cu un X, spuse el în cele din urmă.
— Întocmai: s-a semnat cu un X, zise Moody. Domnule comandant Shepard, dacă domnişoara Wetherell nu ştie să-şi semneze nici propriul nume, cum vă puteţi imagina dumneavoastră că ar fi în stare să reproducă perfect semnătura altcuiva?
Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Shepard, care continua să
se uite la obligaţia de plată.
— Vă mulţumesc, domnule, îi spuse Moody judecătorului. Nu mai am alte întrebări.
— În regulă, domnule Moody, spuse judecătorul, pe un ton ce putea sugera fie amuzament, fie dezaprobare. Puteţi să vă
retrageţi.
