— Ţi s-a prescris în prezent să iei laudanum?

— Da, însă mi s-a prescris de foarte recent acest lucru.

— Cât de „recent”, te rog?

— Prima oară mi s-a administrat laudanum în douăzeci martie, spuse Staines, ca un calmant pentru dureri, dar şi ca o metodă de a mă dezbăra de narcomanie.

— Înainte de data de douăzeci martie, ai cumpărat vreodată

sau ai obţinut în alt mod vreun flacon cu laudanum de la spiţeria lui Pritchard de pe strada Collingwood?

— Nu.

— Un flacon de laudanum a fost descoperit în coliba lui Crosbie Wells la câteva zile după moartea lui, spuse Broham. Ştii cum a ajuns acolo?

— Nu.

— Din informaţiile dumitale, domnul Wells era dependent de opiacee?

— Era beţiv, spuse Staines. Asta e tot ce ştiu.

Broham îl studie cu atenţie.

— Te rog, povesteşte onoratei instanţe cum ţi-ai petrecut seara de paisprezece ianuarie, cronologic şi cu vorbele dumitale.

— M-am întâlnit cu Anna Wetherell la Pepita de aur în jurul orei şapte, spuse Staines. Am băut ceva împreună, pe urmă

ne-am dus la mine acasă, pe strada Revell. Eu am adormit şi, când m-am trezit – pe la vreo zece şi jumătate, presupun –, Anna plecase. Nu înţelegeam ce o determinase să dispară aşa de repede, aşa că am ieşit să o caut. M-am dus la Gridiron. Nu era nimeni la recepţie şi, la fel, nimeni pe palier, iar uşa camerei ei, la etaj, nu era încuiată. Am intrat şi am văzut-o pe Anna zăcând pe podea, cu pipa, răşina şi lampa aranjate în jurul ei. Nu aveam cum s-o trezesc şi, în timp ce aşteptam să-şi revină, m-am aşezat în genunchi ca să mă uit la ustensile. Nu mă mai atinsesem de opiu până atunci, dar întotdeauna îmi dorisem să încerc, ca să

văd cum e. Exercită o fascinaţie extraordinară, iar fumul din pipă

este atât de plăcut şi de consistent! Pipa ei era caldă încă, lampa ardea şi totul părea, cumva, jocul minunat al hazardului. M-am gândit să gust din drog, doar atât. Anna părea miraculos de fericită; zâmbea chiar.

— Ce s-a întâmplat mai departe? spuse Broham, fiindcă

Staines se oprise.

— Am simţit efectul, spuse Staines. Era dumnezeiesc.

Broham părea agasat.

— Şi după aceea?

— Păi, am tras mai multişor din pipă, pe urmă m-am lungit pe patul ei şi am dormit un pic – sau am visat; nu era propriu-zis un somn. Când mi-am revenit din nou, lampa era rece, coşul pipei era gol şi Anna plecase. Mi-e ruşine să spun, dar nici nu mă

gândeam la ea atunci. Tot ce-mi doream era să mai simt gustul o dată. Era ca o sete nepotolită: de la prima sorbitură, am fost fermecat. Am ştiut că nu-mi puteam găsi astâmpărul până nu gustam iarăşi din drog.

— Şi toate astea de la primul contact cu drogul, spuse Broham sceptic.

— Da, zise Staines.

— Şi ce-ai făcut?

— Am plecat numaidecât spre spelunca de opiu din Chinatown. Era devreme – abia mijise de ziuă. N-am văzut nici ţipenie de om pe tot drumul.

— Cât timp ai rămas în Chinatownul din Kaniere?

— Cred că vreo două săptămâni, dar mi-e greu să-mi amintesc cu exactitate; zilele se împâcleau amestecându-se. Ah Sook a fost nespus de bun cu mine. M-a luat înăuntru, m-a hrănit, a avut grijă ca niciodată să nu mănânc prea mult. Ţinea

pe răboj, cu creta, evidenţa datoriilor mele.

— Ai mai văzut pe altcineva în toată această perioadă?

— Nu, spuse Staines. Dar, efectiv, nu-mi mai amintesc mare lucru.

— Care este următorul lucru pe care ţi-l aminteşti?

— M-am trezit într-o zi şi Ah Sook nu era acolo. M-am supărat rău. Luase opiul cu el – întotdeauna făcea aşa când pleca din speluncă; am răscolit toată casa, am căutat peste tot, din ce în ce mai disperat. Şi atunci mi-am amintit de stocul de răşină de la domnişoara Wetherell. Am plecat imediat la Hokitika, cuprins de frenezie. Ploua îngrozitor în acea dimineaţă şi nu era multă lume pe-afară. De fapt, până la Hokitika nu m-am întâlnit cu nimeni. Am intrat în Gridiron pe uşa din dos şi am urcat pe scara de serviciu. Am aşteptat până când Anna a coborât la masă, după care m-am furişat în odaia ei, unde am găsit răşina şi toate ustensilele, în sertar. Pe urmă am rămas blocat acolo –

am auzit o conversaţie pe hol, chiar în faţa uşii. Nu mai puteam pleca. După aceea, Anna a venit înapoi de la masă. Am auzit-o venind şi am intrat în panică, aşa că m-am ascuns în spatele draperiilor.

— În spatele draperiilor?!

— Da, spuse Staines. Acolo eram pitit când m-a nimerit glonţul tras din pistolul Annei.

Broham se înroşise la faţă.

— Cât timp ai rămas ascuns în spatele draperiilor?

— Ore în şir, spuse Staines. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că de pe la douăsprezece până pe la trei după-amiază. Dar asta este doar o aproximaţie.

— Ştia domnişoara Wetherell că erai în camera ei în acea zi?

— Nu.

— Dar domnul Gascoigne, el ştia? Sau domnul Pritchard?

— Nu, spuse Staines din nou. N-am făcut zgomot şi am stat nemişcat. Sunt sigur că niciunul dintre ei nu şi-a dat seama că

eram acolo.

Fellowes îi şopti ceva la ureche lui Harrington.

— Ce s-a întâmplat când ai fost împuşcat? spuse Broham.

— N-am scos niciun sunet, spuse Staines.

— N-ai scos niciun sunet?