— Da.

— Domnule Staines, spuse Broham pe un ton chipurile dojenitor. Vrei să spui în faţa acestei instanţe că ai fost împuşcat absolut pe neaşteptate şi de la o foarte mică distanţă, dar,

culmea, dumneata nu ai scot niciun ţipăt, nu te-ai mişcat, n-ai făcut niciun zgomot care să-l facă pe vreunul dintre cei trei martori din cameră să-şi dea seama de prezenţa dumitale acolo?

— Da, zise Staines.

— Cum Dumnezeu ai putut să nu ţipi?

— Nu voiam să renunţ la răşină, spuse Staines.

Broham îl studie atent; în scurtul interval de tăcere care urmă, Harrington îi pasă o bucată de hârtie, pe care Broham o citi rapid, ca apoi să-şi ridice privirea şi să spună:

— Domnule Staines, crezi că e posibil ca domnişoara Wetherell să fi ştiut că erai acolo în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie şi să fi tras cu pistolul în mod deliberat în direcţia draperiilor, cu intenţia să te rănească?

— Nu, spuse Staines. Nu cred că e posibil.

Sala de judecată amuţise complet.

— De ce nu crezi acest lucru?

— Fiindcă am încredere în ea, spuse Staines.

— Te-am întrebat dacă crezi că e posibil, spuse Broham, nu dacă crezi că e plauzibil.

— Am înţeles întrebarea. Răspunsul meu este neschimbat.

— Ce te-a indus să ai încredere în domnişoara Wetherell?

— Încrederea nu poate fi indusă, explodă el. Poate să fie doar oferită, şi doar oferită de bunăvoie! Cum altfel să răspund la aşa ceva?

— Voi simplifica întrebarea, zise avocatul. De ce ai încredere în domnişoara Wetherell?

— Am încredere în ea fiindcă o iubesc, spuse Staines.

— Şi cum ai ajuns să o iubeşti?

— Având încredere în ea, bineînţeles!

— Te învârţi în cerc.

— Da, strigă tânărul, fiindcă aşa trebuie! Sentimentul adevărat este întotdeauna ca un cerc – ori ca un cerc, ori ca un paradox şi asta, pur şi simplu, deoarece cauza şi manifestarea lui sunt două jumătăţi ale aceluiaşi lucru! Dragostea nu se poate reduce la un inventar de motive, aşa cum un inventar de motive nu pot fi puse laolaltă pentru a forma dragostea. Orice om care nu este de acord cu mine nu a fost niciodată îndrăgostit cu adevărat.

O linişte desăvârşită se aşternu după această remarcă. Din colţul îndepărtat al sălii se auzi o fluierătură, pe înfundate, şi, ca reacţie, un râset înăbuşit.

Broham era de-a dreptul iritat.

— Ţin să subliniez, domnule Staines, că este cam ciudat să

furi opiacee de la persoana pe care declari că o iubeşti.

— Ştiu că este foarte urât, spuse Staines. Mi-este foarte ruşine de ceea ce am făcut.

— Poate cineva să confirme faptele dumitale din ultimele două luni?

— Ah Sook poate să garanteze pentru mine.

— Domnul Sook este decedat. Altcineva?

Staines se gândi câteva clipe, apoi scutură din cap.

— Nu ştiu pe nimeni altcineva.

— Nu mai am alte întrebări, spuse sec Broham. Vă

mulţumesc, domnule judecător.

— Martorul dumitale, domnule Moody, spuse judecătorul.

Moody îi mulţumi şi el. Câteva momente, îşi aranjă hârtiile de pe masă, aşteptând ca murmurul sălii să înceteze, înainte de a spune:

— Domnule Staines, în depoziţia dumitale ai afirmat că ai o părere proastă despre domnul Carver. Ce a cauzat această părere proastă?

— A agresat-o pe Anna, spuse Staines. A bătut-o cu sânge rece, iar Anna era gravidă. Pruncul a fost ucis.

Sala amuţi pe loc.

— Când a avut loc această agresiune corporală? spuse Moody.

— În după-amiaza de unsprezece octombrie anul trecut.

— Unsprezece octombrie, repetă ca un ecou Moody. Ai fost de faţă la această agresiune?

— Nu, nu am fost de faţă.

— Cum ai aflat despre acest lucru?

— De la domnul Löwenthal, mai târziu, în acea după-amiază.

El a fost cel care a găsit-o în drum, bătută şi plină de sânge. El poate confirma starea ei când a găsit-o.

— Ce treabă ai avut în acea după-amiază cu domnul Löwenthal?

— Am trecut pe la el fiindcă voiam să dau un anunţ în ziar.

Nu avea nicio legătură cu ceea ce se întâmplase, spuse Staines.

— Un anunţ pentru...