— Nu vreau să cer nimic, spuse Anna. Nu vreau nimic din milă.

— Dar n-ai cerut absolut nimic, spuse Lydia Wells. Ce copil dulce eşti! Hei, hamal, aici!

Un flăcău cu nasul cârn veni în fugă spre ele.

— Du geamantanul domnişoarei Wetherell pe strada Cumberland, numărul 35, zise doamna Wells.

Flăcăul cârn rânji auzind adresa; se întoarse spre Anna, o măsură de sus până jos, apoi îşi îndepărtă cârlionţul de pe frunte cu o politeţe exagerată. Lydia Wells nu comentă acest comportament obraznic, dar îl fixă pe hamal cu o privire foarte aspră, în timp ce-i dădea şase penny din poşetă. Apoi puse un braţ în jurul umerilor Annei şi, zâmbind, o luă de acolo.

EXALTAT ÎN BERBEC

În care pârâtul filozofează; domnul Moody îşi domină

adversarul; Lauderback se produce în public; şi soţii Carversunt prinşi cu minciuna.

Şedinţa de după-amiază a instanţei de judecată a început exact la ora unu.

— Domnule Staines, spuse judecătorul, după ce tânărul depuse jurământul. Eşti judecat pentru trei capete de acuzare: primul, falsificarea raportului financiar trimestrial din ianuarie 1866. Cum te consideri, vinovat sau nevinovat?

— Vinovat, domnule.

— Al doilea, sustragerea prin furt a minereului preţios, depus legal de către angajatul dumitale, domnul John Long Quee, pe numele minei de aur Aurora, şi ulterior găsit în locuinţa aparţinând răposatului domn Crosbie Wells din Valea Arahura.

Cum te consideri, vinovat sau nevinovat?

— Vinovat, domnule.

— Şi ultimul, abandonarea şi neglijarea îndatoririlor faţă de terenurile de exploatare şi minele necesitând o întreţinere zilnică, perioada absenţei dumitale fiind de peste opt săptămâni. Cum te consideri, vinovat sau nevinovat?

— Vinovat, domnule.

— Vinovat, în toate cele trei cauze, spuse judecătorul rezemându-se de spătar. În regulă. Poţi lua loc deocamdată, domnule Staines. Domnul Moody îl reprezintă pe inculpat în proces, iar domnul Broham îl reprezintă pe reclamant, fiind asistat de domnul Fellowes şi de domnul Harrington de la Judecătoria de pace. Domnule Broham: declaraţia acuzării, te rog.

Ca şi în primul dosar, declaraţia lui Broham era menită să îl discrediteze pe inculpat şi, tot ca în primul dosar, era excesiv de lungă şi de stufoasă. A expus amănunţit neajunsurile care fuseseră cauzate prin absenţa domnului Staines, prezentând-o pe văduva lui Wells, mai ales, drept o figură tragică, ale cărei speranţe fuseseră nemilos amăgite prin promisiunea unei moşteniri inopinate, pe care ea o considerase în mod greşit (dar rezonabil) ca făcând parte din averea soţului ei răposat. A vorbit despre corupţia inerentă oricărei avuţii şi a caracterizat frauda şi

delapidarea drept nişte „infracţiuni săvârşite cu sânge rece şi luciditate”. Declaraţia lui Moody, când a venit rândul apărării să

prezinte dosarul, s-a referit doar la faptul că Staines era pe deplin conştient de neajunsurile pe care le provocase prin absenţa lui prelungită şi că era de acord să plătească pentru daunele şi datoriile cauzate.

— Domnule Broham, spuse apoi judecătorul Kemp. Martorul este al dumitale.

Broham se ridică în picioare.

— Domnule Staines, începu el şi ridică o foaie de hârtie, ca atunci când fluturi în faţa cuiva un mandat de arestare.

— Am aici un document întocmit de firma Nilssen & Co –

negustori comisionari, care inventariază averea defunctului Crosbie Wells. Averea, aşa cum a consemnat domnul Nilssen, include o mare cantitate de aur pur, ulterior evaluat de bancă la suma exactă de patru mii nouăzeci şi şase de lire sterline. Ce îmi poţi spune despre această comoară? întrebă Broham.

Staines răspunse fără ezitare:

— Minereul aurifer a fost găsit la mina cunoscută sub denumirea de Aurora, care, până de curând, mi-a aparţinut mie.

Minereul a fost extras de către angajatul meu, domnul Quee, în lunile de la mijlocul anului trecut. Domnul Quee a topit metalul sub formă de plăcuţe, aşa cum obişnuia el, apoi mi-a predat aceste plăcuţe, care reprezentau câştiguri legale. Când am primit această comoară, nu am înregistrat-o la bancă pe numele minei Aurora, aşa cum aş fi fost obligat să fac conform legii. Am băgat aurul într-un sac, m-am dus cu el în Valea Arahura, unde l-am îngropat în pământ.

Vorbise calm şi fără trufie.

— Dar de ce tocmai Arahura? întrebă Broham.

— Fiindcă este interzis să cauţi aur pe teritoriul maori, iar cea mai mare parte a defileului Arahura le aparţine maorilor, spuse Staines. M-am gândit că era mai sigur acolo – cel puţin pentru o vreme, până aveam să mă duc înapoi şi să scot aurul de unde îl îngropasem.

— Ce intenţionai să faci cu acea comoară de aur?

— Plănuiam să o împart în două şi să păstrez jumătate din aur pentru mine, spuse Staines. Cealaltă jumătate voiam să i-o dăruiesc domnişoarei Wetherell.

— Şi ce te-a determinat să doreşti un asemenea lucru?

Staines părea contrariat.

— Nu cred că v-am înţeles întrebarea, domnule.

— Ce urmăreai să realizezi, domnule Staines, făcându-i cadou domnişoarei Wetherell această sumă de bani?

— Absolut nimic, spuse tânărul.

— Nu urmăreai să realizezi absolut nimic?

— Da, exact, spuse Staines înveselindu-se un pic. N-ar mai fi fost un dar, altminteri, nu-i aşa?

— Acea comoară, spuse Broham ridicând glasul peste râsetele răzleţe din sală, a fost descoperită ulterior în casa aparţinând răposatului Crosbie Wells. Cum s-a ajuns la această

nouă amplasare?

— Nu ştiu sigur. Presupun că Wells a dezgropat comoara şi şi-a însuşit-o.

— Dacă s-ar fi întâmplat aşa, de ce crezi că domnul Wells nu s-a dus cu aurul la bancă?

— Nu este evident? spuse Staines.

— Nu cred, deloc, răspunse Broham.

— Fiindcă aurul fusese topit în creuzet, bineînţeles, spuse Staines. Şi pe fiecare dintre acele lingouri era gravat în metal, de către domnul Quee, cuvântul Aurora. I-ar fi fost imposibil să

pretindă că el extrăsese acel aur din pământ.

— De ce nu ai înregistrat la bancă aurul, pe numele minei Aurora, aşa cum te obliga legea?

— Cincizeci la sută din acţiunile minei Aurora aparţin domnului Francis Carver, spuse Staines. Am o părere proastă