Îi captase complet atenţia.
— De unde ştii asta? murmură ea.
— Mi-am propus să aflu cât mai multe despre dumneata, zise Devlin. Acum, răspunde-mi la întrebare.
Anna era palidă la faţă.
— Doar în rochia oranj era aur, spuse ea. În celelalte patru, era balast de plumb.
— Ştiai că rochiile fuseseră cândva ale Lydiei Wells?
— Nu, spuse Anna. Nu ştiam sigur.
— Dar bănuiai.
— Auzisem... ceva despre asta, spuse ea. Cu luni în urmă.
— Când ai descoperit prima oară ce conţineau rochiile?
— În noaptea după ce Emery a dispărut.
— După ce ai fost băgată la închisoare pentru tentativă de sinucidere.
— Da.
— Şi domnul Gascoigne ţi-a plătit cauţiunea, pe promisiune, şi împreună aţi descusut rochia oranj în casa lui de pe strada Revell, apoi aţi ascuns zdrenţele sub patul lui.
— Cum...? şopti ea îngrozită.
Devlin nu se opri.
— Probabil, după ce te-ai întors la Gridiron în acea seară, primul gest al dumitale a fost să deschizi dulapul şi să verifici celelalte patru rochii.
— Da, spuse Anna. Dar nu am desfăcut cusăturile, doar le-am pipăit cu degetele. N-am ştiut că înăuntru era balast de plumb; am crezut că era tot aur.
— În acest caz, spuse Devlin, ai crezut probabil că deveniseşi dintr-odată extraordinar de bogată.
— Da.
— Dar nu ai desfăcut tivurile acelor rochii ca să foloseşti aurul pentru a achita datoria faţă de Edgar Clinch.
— Mai târziu le-am desfăcut, spuse Anna. Săptămâna următoare. Atunci am găsit greutăţile de plumb.
— Dar nici măcar atunci continuă Devlin, nu i-ai spus domnului Gascoigne ce bănuiai. În schimb, ai pretins că erai neajutorată şi că nu ştiai nimic, susţinând că n-aveai niciun ban şi implorându-l să te ajute!
— De unde ştii toate astea? spuse Anna.
— Eu pun întrebările aici, mulţumesc, zise Devlin. Ce aveai de gând să faci cu aurul?
— Voiam să-l păstrez, spuse Anna. Ca o rezervă. Şi nu ştiam unde să ascund metalul. Mă gândeam să-l întreb pe Emery cum să fac. În nimeni altcineva nu aveam încredere. Dar Emery dispăruse deja.
— Şi cum a fost cu Lydia Wells? întrebă Devlin. Cum a fost cu Lydia Wells, care a venit la Gridiron chiar în acea după-amiază, care ţi-a plătit datoria faţă de domnul Clinch şi care a fost atât de ospitalieră cu dumneata de atunci încoace?
— Nu, îngăimă Anna, mai mult în şoaptă.
— Nu i-ai povestit niciodată despre rochiile acelea?
— Nu.
— Fiindcă bănuiai că ar fi fost cândva ale ei.
— Auzisem nişte zvonuri, spuse Anna. N-am ştiut niciodată
cu certitudine, dar ştiam că era ceva... şi că ea dorea enorm să le recupereze.
Devlin îşi încrucişă braţele la piept. În mod evident, Anna era
speriată de cât de mult aflase clericul despre situaţia ei şi de cum ajunsese el să ştie acele lucruri despre ea. Faptul acesta îl îndurera, însă îşi spuse că, ţinând seama de împrejurări, era preferabil să fie înfricoşată decât să capete îndrăzneală şi să se apuce să fluture în dreapta şi în stânga documentul cu iscălitura falsă.
— Unde e domnul Staines? întrebă el în continuare.
— Nu ştiu.
— Eu cred că ştii.
— Nu, zise ea.
— Îţi voi reaminti că ai săvârşit o gravă fraudă falsificând semnătura unui om decedat.
