— Cum?
— Aurora, repetă Devlin. Acesta este numele minei de aur.
— O, zise ea în mod vizibil nedumerită.
Făcându-i-se milă de ea, Devlin îi explică totul din nou, mai pe îndelete. De data asta, Anna înţelese.
— Prin urmare, comoara a fost tot timpul a lui Emery?
— Poate, zise Devlin cu precauţie.
— Şi el a vrut să-mi dea mie exact jumate din asta!
— Din acest document pare să reiasă, într-adevăr, că domnul Staines intenţiona să îţi dea două mii de lire sterline şi că
domnul Wells, în seara de unsprezece octombrie, cunoştea această intenţie şi, probabil, a certificat-o. Dar, după cum ţi-am spus deja, documentul nu este valabil: domnul Staines nu l-a semnat.
— Şi dacă totuşi l-a semnat.
— Până domnul Staines nu va reapărea, nu se poate face nimic, din păcate, spuse Devlin şi, uitându-se atent la ea câteva clipe, adăugă: Mi-a luat foarte mult timp să îţi aduc la cunoştinţă
existenţa acestui act, domnişoară, şi pentru asta te rog să mă
ierţi. Motivul este doar faptul că am tot aşteptat un prilej să
discut cu dumneata între patru ochi; aşa cum ştii, a fost foarte dificil să găsesc un asemenea prilej în ultima vreme.
— Cine mai ştie despre asta? spuse ea brusc. În afară de dumneata şi de mine.
Devlin ezită.
— George Shepard, rosti el, hotărând să spună adevărul, dar nu întregul adevăr. Am discutat cu el despre această chestiune acum poate o lună.
— Şi ce-a zis?
— Şi-a imaginat că a fost probabil un fel de farsă.
— O farsă? repetă ea dezamăgită. Cum adică o „farsă”?
Aplecându-se în faţă, Devlin o prinse de mână strângându-i degetele cu compasiune.
— Nu fi decepţionată, draga mea. Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, şi pe fiecare dintre noi ne aşteaptă o moştenire mult mai mare decât orice dar în aur.
Din bucătărie se auzi un ţiuit ascuţit, urmat de un sfârâit, când apa fierbinte ţâşni pe plita de fontă fierbinte.
— E ceainicul nostru, spuse Devlin zâmbindu-i.
— Domnule reverend, spuse Anna trăgându-şi mâna din strânsoarea degetelor lui. Te superi dacă te-aş ruga să torni dumneata ceaiul? Mă simt cam ciudat şi aş vrea să fiu un pic singură.
— Stai liniştită, mă duc eu, spuse Cowell Devlin cu curtoazie, ieşind din cameră.
Imediat după plecarea lui, Anna se ridică şi traversă
încăperea din doi paşi rapizi, ţinând în mână actul de donaţie pârlit pe margini. Inima îi bătea foarte repede. Rămase nemişcată
o clipă, făcându-şi curaj, apoi, dintr-o singură mişcare, se duse la secreterul văduvei, întinse actul de donaţie pe birou, scoase dopul de la călimară, luă tocul doamnei Wells, înmuie peniţa în cerneală, se aplecă în faţă şi scrise:
Emery Staines
Anna nu văzuse niciodată semnătura lui Emery Staines, dar ştia, fără vreo urmă de îndoială, că reprodusese întocmai iscălitura lui. Literele numelui de familie al lui Staines descreşteau neglijent, iar literele prenumelui erau jucăuş ilizibile; semnătura, cu totul, era dezordonată ca aspect şi subliniată cu o plăcere nepăsătoare, ca şi cum ar fi vrut să spună că, fiind aplicată de atâtea ori pe alte documente, nicio variaţie sau deviere minoră nu putea să constituie vreun temei de a o contesta. O buclă dublă ornamentală preceda „E”-ul – o amprentă personală a semnatarului –, iar „S”-ul părea cumva turtit.
— Ce-ai făcut?
Devlin stătea în cadrul uşii cu tava de ceai în mâini şi cu o expresie de înfricoşătoare admonestare întipărită pe faţă. Puse zdrăngănind tava pe bufet şi se duse spre Anna, cu braţul întins.
Mută, Anna îi întinse documentul, pe care Devin i-l smuci din mână. Câteva momente, indignarea lui a fost atât de mare, încât nici n-a putut vorbi; apoi, stăpânindu-se, spuse foarte încet:
— Ai săvârşit o fraudă.
— Poate, zise Anna.
— Poftim? zbieră Devlin, furios dintr-odată. Ce-ai spus? se răsti el.
Se aşteptase să o sperie, dar degeaba.
— Aceasta este semnătura lui, spuse ea. Actul este valabil.
— Aceasta nu este semnătura lui, zise Devlin.
