— Este o reproducere bună, rectifică el.

— Am putea să o numim o reproducere exactă a semnăturii domnului Staines?

— Asta, experţii trebuie să spună, zise Shepard ridicând din umeri. Eu nu sunt expert în fraudele grafologice.

— Domnule comandant Shepard, spuse Moody. Aţi putut detecta vreo diferenţă între această semnătură şi celelalte documente iscălite de domnul Staines, care se află într-un număr mare şi variat la Banca Centrală?

— Nu, nu am detectat nicio diferenţă, spuse Shepard.

— Pe ce vă bazaţi când susţineţi că semnătura este, de fapt, un fals?

— Am văzut actul respectiv în februarie, iar la acea dată nu era semnat, spuse Shepard. Domnişoara Wetherell a adus acelaşi document la tribunal în după-amiaza de douăzeci martie şi era semnat. Există doar două explicaţii. Fie a plastografiat chiar ea semnătura, ceea ce eu înclin să cred că s-a întâmplat, fie a fost în cârdăşie cu domnul Staines pe durata absenţei lui, iar în acest caz înseamnă că a jurat strâmb într-o instanţă de judecată.

— De fapt, există şi o a treia explicaţie, spuse Moody. Dacă, într-adevăr, această semnătură este un fals, aşa cum vehement susţineţi dumneavoastră, înseamnă că altcineva, şi nu Anna, l-a semnat, probabil. Altcineva, care ştia că documentul se afla în posesia capelanului şi care dorea foarte mult – din cine ştie ce motiv – ca domnişoara Wetherell să fie osândită printr-o sentinţă

judecătorească.

— Mă deranjează insinuările dumitale, domnule Moody, spuse Shepard cu un aer glacial.

Moody băgă mâna în portofel şi scoase un petic de hârtie.

— Am aici, spuse el, un instrument financiar datat din luna iunie, anul trecut, emis de domnul Richard Mannering, şi pe care se poate vedea iscălitura domnişoarei Wetherell. Ce observaţi dumneavoastră, domnule Shepard, la semnătura domnişoarei Wetherell?

Shepard studie atent obligaţia de plată.

— S-a semnat cu un X, spuse el în cele din urmă.

— Întocmai: s-a semnat cu un X, zise Moody. Domnule comandant Shepard, dacă domnişoara Wetherell nu ştie să-şi semneze nici propriul nume, cum vă puteţi imagina dumneavoastră că ar fi în stare să reproducă perfect semnătura altcuiva?

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Shepard, care continua să

se uite la obligaţia de plată.

— Vă mulţumesc, domnule, îi spuse Moody judecătorului. Nu mai am alte întrebări.

— În regulă, domnule Moody, spuse judecătorul, pe un ton ce putea sugera fie amuzament, fie dezaprobare. Puteţi să vă

retrageţi.

VENUS ESTE O STEA A DIMINEŢII

În care se arată o tentaţie sub aparenţe înşelătoare.

Când vasul Fortunate Wind a ajuns la dana de acostare din Port Chalmers, iar pasarelele au fost coborâte pe chei, Anna a fost nevoită să se alăture femeilor aşezate la coadă pentru a fi examinate de medicii autorităţii portuare. De la adăpostul pentru carantină, s-a dus mai departe la biroul vamal, unde actele ei aveau să fie ştampilate şi aprobate. După ce s-au încheiat şi aceste formalităţi, a fost dirijată spre magazia de bagaje, de unde putea să îşi ridice geamantanul (care era foarte mic, de fapt, nu cu mult mai mare decât o cutie de pălării; aproape că putea să-l ţină cu o singură mână, sub braţ), iar acolo a avut parte de o nouă întârziere, întrucât geamantanul ei fusese încărcat din greşeală în trăsura altei doamne. Când, în cele din urmă, această

eroare a fost îndreptată şi Anna şi-a putut recupera bagajul, trecuse de mult de ora amiezii. Ieşind, în sfârşit, din magazia de bagaje, Anna s-a uitat în jur, sperând să-l vadă pe băiatul cu păr auriu, care o încântase nespus de mult pe punte în acea dimineaţă, dar nu a văzut nicio figură cunoscută: pasagerii care călătoriseră pe acelaşi vas cu ea se risipiseră de mult în aglomeraţia oraşului. A pus jos geamantanul, pe chei oprindu-se câteva momente să-şi aranjeze mănuşile.

— Scuză-mă, domnişoară, se auzi o voce apropiindu-se, iar Anna se întoarse în loc.

O femeie cu părul arămiu, durdulie, cu pielea netedă, îmbrăcată foarte elegant cu o rochie de brocart verde, venea spre ea.

— Scuză-mă, repetă aceasta, ai sosit acum în oraş?

— Da, doamnă, spuse Anna. Am ajuns chiar acum –

azi-dimineaţă.

— Cu ce vas, te rog?

— Fortunate Wind, doamnă.

— Da, zise femeia. Da, perfect, în cazul acesta poate mă poţi ajuta. Aştept o tânără pe nume Elizabeth Mackay. E cam de vârsta dumitale, modestă, subţire, îmbrăcată ca o guvernantă, a călătorit singură...

— Nu cred că am văzut-o, spuse Anna.

— Împlineşte nouăsprezece ani acum, în august, continuă

femeia. Este verişoara verişoarei mele; nu o cunosc, dar, din câte ştiu, este foarte îngrijită şi destul de frumuşică. Elizabeth Mackay, aşa o cheamă. N-ai văzut-o?

— Îmi pare foarte rău, doamnă.

— Cum ai zis că se numea vasul dumitale – Fortunate Wind?

— Exact.

— Unde te-ai îmbarcat?

— La Port Jackson.

— Da, spuse femeia. Asta era vasul, Fortunate Wind. De la Sydney.

— Regret să vă spun, dar nu au fost tinere la bordul vasului Fortunate Wind, doamnă, spuse Anna mijind un pic ochii. Era o doamnă Paterson, care a călătorit împreună cu soţul ei, şi o doamnă Mader, şi o doamnă Yewers, şi o doamnă Cooke – dar toate sunt la vreo patruzeci de ani, aş zice. Nu a fost nicio femeie care să pară de nouăsprezece ani.

— Vai de mine, spuse femeia muşcându-şi buza. Vai de mine, ce-o să mă fac?

— E vreo problemă, doamnă?

— O, spuse femeie mângâind-o pe Anna pe mână. Ce copil dulce eşti, să mă întrebi! Ştii, eu am o pensiune pentru tinere, aici, în Dunedin. Am primit o scrisoare de la domnişoara Mackay acum câteva săptămâni, în care se prezenta, plătind chiria în avans şi anunţându-mă că urma să sosească astăzi! spuse femeia scoţând o scrisoare mototolită. Vezi? Nu e nicio greşeală în privinţa datei.

Anna nu luă scrisoarea.

— Îmi pare rău, spuse ea scuturând din cap. Sunt sigură că

nu e nicio greşeala.

— O, iartă-mă. Nu ştii să citeşti, spuse femeia.

Anna se înroşi: