Cowell Devlin o văzu pe doamna Wells ieşind din hotel şi coborând treptele spre stradă, strângându-şi apoi şalul în jurul umerilor şi zâmbindu-le tuturor bărbaţilor care se opreau din treburile lor cotidiene ca să se holbeze la ea. Aşteptă până când doamna Wells se pierdu în mulţimea de pe stradă, apoi încă cinci minute, ca să fie sigur. Pe urmă traversă strada spre Norocul
Drumeţului, urcă treptele de la verandă şi, după ce aruncă o privire spre faţada anostă a Tribunalului, bătu la uşă. Ţinea la piept Biblia lui jerpelită.
Uşa se deschise aproape imediat.
— Domnişoară Wetherell, spuse Devlin scoţându-şi pălăria cu mâna liberă. Permite-mi, te rog, să mă prezint. Numele meu este Cowell Devlin; sunt capelanul de la închisoarea Hokitika. Am în posesia mea un document, care mă aştept să fie de mare interes pentru dumneata, şi sper să putem avea o întrevedere privată pentru a discuta despre asta.
— Te ţin minte, spuse Anna. Erai acolo când mi-am revenit în simţiri la închisoare.
— Da, spuse Devlin.
— Te-ai rugat pentru mine.
— Şi m-am mai rugat pentru dumneata de nenumărate ori de atunci.
— Da? zise ea mirată.
— Cu fervoare, răspunse capelanul.
— Ce spuneai că doreşti?
Devlin repetă motivul pentru care venise.
— La ce te referi când spui „un document”?
— Aş prefera să nu ţi-l arăt aici. Pot să intru?
Anna ezita.
— Doamna Wells e plecată.
— Da, ştiu, spuse Devlin. De fapt, am văzut-o adineauri intrând la Tribunal şi m-am grăbit să vin aici, special pentru a putea discuta cu dumneata între patru ochi. Mărturisesc că
aştept acest prilej de ceva timp. Pot să intru?
— Nu am voie să primesc musafiri când ea nu este aici.
— Nu am decât un singur lucru să discut cu dumneata, spuse calm Devlin. În plus, sunt un membru al clerului, iar ora aceasta e foarte respectabilă. Ar putea stăpâna dumitale să îţi interzică atâta lucru?
Stăpâna Annei i-ar fi interzis cu siguranţă şi „atâta lucru”, ba chiar şi multe altele, politica văduvei fiind să nu accepte niciodată excepţii de la regulile pe care avea ea chef să le impună.
Dar, în momentul acela, Anna a decis să fie imprudentă.
— Vino la bucătărie, spuse ea. O să pregătesc un ceai pentru amândoi.
— Eşti extrem de amabilă.
Devlin păşi în urma ei pe coridor spre bucătărie, în partea din spate a casei, unde aşteptă, în picioare, până Anna umplu
ceainicul şi îl puse pe plită să fiarbă. Indiscutabil, Anna slăbise teribil. Avea obrajii supţi şi tenul străveziu; trupul ei împuţinat denota o subnutriţie acută. În plus, când se mişca, avea un tremur de epuizare, ca şi cum n-ar mai fi mâncat ca lumea de câteva săptămâni. Devlin se uită repede prin bucătărie. Pe suportul de lângă chiuvetă, farfuriile de la micul dejun fuseseră
puse la uscat, şi Devlin numără câte două din fiecare, inclusiv două cupe de ceramică pentru ouă, imprimate cu un model cu tulpini de mur. Dacă Lydia Wells nu avusese vreun oaspete la micul dejun în acea dimineaţă – ceea ce era puţin probabil –, însemna că Anna mâncase şi ea micul dejun, măcar. Exista o jumătate de pâine pe un tocător de lemn, învelită într-un şervet de in, iar farfuria cu unt nu fusese dusă încă în cămară.
— Vrei un biscuit la ceai?
— Eşti extrem de amabilă, spuse Devlin din nou, apoi, jenat că repetase aceeaşi platitudine, se grăbi să adauge: Am fost nespus de mulţumit, domnişoară Wetherell, când am aflat că
ţi-ai învins dependenţa de drogul chinezesc.
— Doamna Wells nu permite aşa ceva în casă, spuse Anna dându-şi la o parte de pe faţă o şuviţă rebelă de păr.
Apoi aduse cutia cu biscuiţi de pe raftul din cămară.
— Are dreptate să fie atât de strictă, spuse Devlin. Însă
dumneata eşti cea care merită toate felicitările. Ai dat dovadă de o mare tărie de caracter dezbărându-te de acel viciu. Ştiu bărbaţi în toată firea care nu au fost capabili de o asemenea performanţă.
Ori de câte ori era emoţionat, Devlin începea să vorbească
foarte protocolar şi pedant.
— M-am oprit pur şi simplu, zise Anna.
— Da, spuse Devlin încuviinţând din cap. Încetarea bruscă a unui viciu este singura soluţie, desigur. Dar probabil că te-ai luptat cu tot felul de tentaţii în zilele şi săptămânile care au urmat.
— Nu, zise Anna. Pur şi simplu, n-am mai simţit nevoia.
— Ce modestă eşti!
