— Nu mint, zise Anna. Am continuat să mă droghez un timp, până am terminat pachetul. L-am consumat pe tot. Dar, efectiv, nu mi-a mai trebuit după aceea.
Devlin o studie cu o privire calculată.
— Şi ai constatat cumva că starea de sănătatea ţi s-a îmbunătăţit, după ce te-ai lăsat de drog?
— Aşa cred, spus Anna răsfirând în evantai biscuiţii pe
farfurie. Mă simt destul de bine.
— Regret să te contrazic, domnişoară Wetherell, dar s-ar zice că nu te simţi prea bine.
— Te referi la faptul că sunt prea slabă.
— Eşti foarte slabă, draga mea.
— Mi-e frig, spuse Anna. Îmi este mereu frig de la o vreme.
— Cred că este din cauza faptului că eşti foarte slabă.
— Da, spuse ea. Şi eu cred la fel.
— Am observat, spuse Devlin după câteva momente, la persoanele foarte demoralizate, în special la cele care s-au gândit la suicid, că pierderea poftei de mâncare este un simptom uzual.
— Eu am poftă de mâncare, zise ea. Mănânc. Doar că, nu ştiu de ce, nu iau în greutate deloc.
— Mănânci în fiecare zi?
— Trei mese, spuse ea. Două dintre ele, cu mâncare caldă.
Eu gătesc pentru amândouă.
— Doamna Wells trebuie că e foarte recunoscătoare, zise Devlin vorbind pe un ton ce denota limpede că nu o credea întru totul.
— Da, spuse ea vag.
Apoi se întoarse ca să ia ceştile şi farfurioarele de pe etajera de deasupra chiuvetei.
— Vei continua în aceleaşi condiţii şi după ce doamna Wells se va mărita? se interesă Devlin.
— Aşa presupun.
— Îmi imaginez că domnul Carver va locui aici.
— Da, cred că aşa intenţionează.
— Logodna lor a fost anunţată în West Coast Times, în această dimineaţă. A fost un anunţ foarte modest; ba chiar, am putea spune, discret. Însă o nuntă e întotdeauna un eveniment fericit.
— Îmi plac nunţile, spuse Anna.
— Da, zise Devlin. Nunţile sunt un eveniment fericit, indiferent de împrejurări.
Se sugerase, ca urmare a scandalului declanşat de scrisoarea adresată de George Shepard editorului ziarului West Coast Times, cu o lună în urmă, că doar recăsătorindu-se ar mai fi putut văduva să atenueze lovitura pe care reputaţia ei o suferise.
Revendicarea moştenirii lui Crosbie Wells de către doamna Wells căzuse cumva în derizoriu odată cu dezvăluirea faptului că
aceasta îşi înşelase soţul în anii dinaintea morţii lui, iar prestanţa ei scăzuse semnificativ după ce Alistair Lauderback
făcuse o destăinuire completă şi foarte deschisă asupra faptelor sale. Într-un răspuns public adresat lui George Shepard, Lauderback a recunoscut că se ferise ca relaţia lui adulteră să
ajungă de notorietate în faţa alegătorilor, cărora, cu acel prilej, le oferea scuzele lui sincere. A mărturisit în scris că niciodată nu-i fusese mai ruşine de el însuşi şi că accepta deplina responsabilitate pentru toate consecinţele, şi că până în ziua când va închide ochii pentru totdeauna va purta în suflet regretul că ajunsese la coliba domnului Wells cu o jumătate de oră prea târziu pentru a-i mai putea cere iertare. Mărturisirea a avut efectul dorit; de fapt, judecând după manifestările de simpatie şi admiraţie care au curs după aceea, unii au putut presupune chiar că reputaţia lui Lauderback avusese de câştigat.
Anna terminase de aranjat farfurioarele.
— Hai să mergem în salonaş, spuse ea. O să aud ceainicul când începe să fiarbă.
Lasă tava în bucătărie şi porni înapoi pe coridor, spre salonaş, unde totul fusese pregătit pentru întâlnirile pe care văduva le avea programate în acea după-amiază, cu cele două
fotolii mari plasate foarte aproape unul de celălalt şi cu draperiile trase în dreptul ferestrelor. Devlin aşteptă ca Anna să ia loc, apoi se aşeză şi el şi, deschizând Biblia, scoase dintre pagini actul de donaţie ars pe margini. I-l înmână Annei, fără niciun cuvânt.
În această zi de 11 octombrie 1865, o sumă de două mii delire urmează să îi fie dată DOMNIŞOAREI ANNA WETHERELL,domiciliată anterior în New South Wales, de către DL EMERY
STAINES, domiciliat anterior în New South Wales, aşa cumatestă DL CROSBIE WELLS, în calitate de martor şi arbitru.
Anna acceptă documentul cu o expresie oarecum opacă: era aproape analfabetă şi nu se aştepta să înţeleagă, la prima vedere, mare lucru din cuvintele acelea. Cunoştea literele şi putea citi o propoziţie, dacă buchisea cu migală şi avea lumină foarte bună; fiind o sarcină laborioasă totuşi, făcea multe greşeli la desluşirea cuvintelor. Însă, în clipa următoare, smulse hârtia şi, cu o exclamaţie de uimire, o apropie de ochi.
— Pot să citesc asta, spuse ea vorbind aproape în şoaptă.
Devlin nu bănuia că Anna nu ştia să citească, aşa că nu găsi nimic remarcabil în această afirmaţie.
