— Mulţumesc, domnişoară Wetherell, spuse Moody. Atât am avut de întrebat, adăugă el înclinându-se în faţa judecătorului, care citea transcrierea din Sydney Herald.

Apoi Moody se aşeză la loc.

Broham, pentru care această aluzie fusese o surpriză foarte neaşteptată, ceru să o reexamineze pe Anna asupra subiectului care tocmai fusese luat în discuţie de către avocatul apărării.

Judecătorul Kemp îi refuză însă solicitarea.

— Suntem aici în această dimineaţă pentru a analiza trei capete de acuzare, spuse judecătorul împreunându-şi mâinile, după ce pusese deoparte, cu grijă, relatarea procesului în care Ah Sook fusese achitat. Şi anume, fals în acte, beţie şi conduită

necorespunzătoare, şi, în fine, gravă agresiune corporală. Am luat notă de faptul că asocierea domnişoarei Wetherell cu domnul Sook avea o semnificaţie personală pentru reclamant; însă nu consider că aceste noi elemente necesită o reexaminare a inculpatei. În fond, nu suntem aici pentru a analiza motivaţiile reclamantului, ci pe cele ale domnişoarei Wetherell.

Broham părea foarte dezamăgit; Moody, prinzând privirea Annei, îi zâmbi discret, iar ea îi răspunse la fel. Aceasta era o victorie pentru ei.

Primul martor chemat să depună mărturie a fost Joseph Pritchard, care, interogat de Broham, a repetat întocmai relatarea Annei despre cele întâmplate în 27 ianuarie, la Hotelul Gridiron: primul glonţ dispăruse, după ce împuşcătura fusese un rateu, iar al doilea fusese tras în perna Annei, de către Aubert Gascoigne, ca un experiment.

— Domnule Pritchard, spuse Moody, invitat să înceapă

interogatoriul încrucişat. Care a fost scopul dumneavoastră când aţi vrut să staţi de vorbă cu domnişoara Wetherell în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie?

— Mi-am imaginat că în spatele acelei tentative de suicid se ascundeau lucruri mai ciudate, spuse Pritchard. M-am gândit că, poate, stocul ei de opiu fusese otrăvit, sau combinat cu altceva, şi am vrut să îl analizez.

— Aţi putut analiza aceste aspecte, aşa cum intenţionaţi, domnule Pritchard?

— Da.

— Şi ce-aţi constatat?

— Am putut să-mi dau seama, uitându-mă la pipa ei, că

fusese folosită recent, spuse Pritchard. Dar persoana care fumase cu ea nu era Anna, care în acea după-amiază era perfect trează.

Am văzut asta în ochii ei: Anna nu se atinsese de drog de câteva zile. Poate chiar de la incidentul cu supradoza.

— Dar ce puteţi spune despre pachetul de opiu în sine? L-aţi putut analiza?

— Nu l-am găsit, spuse Pritchard. I-am răsturnat tot sertarul, căutându-l, dar bucata de răşină dispăruse.

Moody ridică din sprâncene.

— Bucata de răşină dispăruse?

— Da, răspunse Pritchard.

— Mulţumesc, domnule Pritchard, zise Moody. Atât am avut de întrebat.

Harrington era aplecat peste carnetul lui, în care scria furios ceva. Apoi, rupse pagina pe care mâzgălise la repezeală câteva cuvinte şi, cu un gest brutal, o împinse spre ceilalţi avocaţi de pe bancă, să o citească. Broham, observă Moody, nu mai rânjea dispreţuitor.

— Chemaţi următorul martor, spuse judecătorul scriind şi el ceva.

Următorul martor era Aubert Gascoigne, a cărui depoziţie a confirmat că prima împuşcătură fusese ratată, glonţul dispărând fără urmă, şi că a doua împuşcătură fusese trasă, fără alt incident, în perna sprijinită de tăblia patului Annei. Întrebat de Broham, Gascoigne a afirmat că nu se gândise că Emery Staines ar fi putut să fie prezent în Hotelul Gridiron în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie; întrebat de Moody, a recunoscut că

ipoteza era foarte plauzibilă. S-a întors la locul lui din faţa podiumului, iar după ce a luat loc, judecătorul l-a chemat ca martor pe capelanul închisorii, Cowell Devlin.

— Domnule reverend, începu Broham, după ce clericul jurase să spună adevărul. Cum a ajuns acest document în posesia dumitale, iniţial? întrebă el ridicând la vedere actul de donaţie.

— L-am găsit în coliba lui Crosbie Wells a doua zi dimineaţă, după moartea lui, spuse Devlin. Domnul Lauderback adusese în Hokitika vestea morţii domnului Wells, iar eu fusesem însărcinat de comandantul Shepard să mă duc la colibă şi să ajut la preluarea rămăşiţelor pământeşti ale defunctului.

— Unde exact ai găsit acest document?

— L-am găsit în cenuşar, jos, în sobă, spuse Devlin. În casă

era foarte lugubru, iar afară ploua torenţial. Am decis să aprind

focul. Am deschis cenuşarul şi am văzut documentul jos, pe grătar.

— Ce-ai făcut după aceea?

— L-am confiscat, spuse Devlin.

— De ce?

— Documentul se referea la o sumă de bani foarte mare, spuse calm capelanul. Şi am considerat prudent să nu fac publică informaţia până ce domnişoara Wetherell nu se însănătoşea: fusese adusă în Tabăra Poliţiei târziu, în seara precedentă, sub presupusa învinuire de tentativă de suicid, şi se vedea foarte limpede că nu era aptă de surprize de niciun fel.

— A fost acesta singurul motiv pentru care ai confiscat documentul?

— Nu, spuse Devlin. Aşa cum i-am explicat ulterior comandantului Shepard, documentul nu părea interesant pentru poliţie: la vremea aceea, nu era valabil.

— De ce nu era valabil?

— Domnul Staines nu semnase actul pentru a autoriza donaţia, spuse Devlin.

— Şi totuşi documentul pe care eu îl am aici poartă

semnătura domnului Staines, spuse Broham. Te rog, explică

instanţei cum s-a ajuns ca acest document să apară acum semnat.

— Din păcate, nu pot să explic, spuse Devlin. Nu am fost de faţă la semnarea actului.

Broham era descumpănit.

— Când ţi-ai dat seama prima oară că actul fusese semnat?

— În dimineaţa de douăzeci martie, când i-am dus domnişoarei Wetherell înscrisul la Norocul Drumeţului.

Discutasem cu ea despre alte chestiuni, iar, la un moment dat, în timpul conversaţiei noastre, am observat prima oară că pe document apăruse o semnătură.

— Ai văzut-o pe domnişoara Wetherell semnând acest act de donaţie?