— Ba da, este, insistă Anna.
— Este un fals, se burzului Devlin. Ai comis un fals.
— Poate că nu ştiu ce tot spui acolo, zise Anna.
— Nu-ţi sta bine să fii insolentă, spuse Devlin. Vrei să adaugi delictul de sperjur, pe lângă delictul de fraudă?
— Poate că nu ştiu nimic despre fraudă.
— Adevărul va ieşi la iveală. Există experţi, domnişoară
Wetherell, care pot sesiza un fals la prima vedere.
— Nu şi pe acesta, spuse Anna.
— Te amăgeşti singură, zise Devlin. Să-ţi fie ruşine.
Dar Anna ştia că nu se amăgea şi că nu avea motive să-i fie ruşine; de fapt, se simţea ageră şi perspicace, cum nu mai fusese de multe luni. Acum, când semnătura lui Emery Staines figura pe actul de donaţie, documentul devenise valabil. În virtutea autenticităţii acestui act, două mii de lire sterline trebuia să fie predate, drept cadou, domnişoarei Anna Wetherell de către domnul Emery Staines; documentul fusese semnat şi certificat de către un martor, iar semnătura donatorului era autentică. Cine să-i pună ei cuvântul la îndoială când unul dintre semnatari dispăruse, iar celălalt era mort?
— Pot să mă uit din nou la act? spuse ea, iar Devlin, roşu la faţă de mânie, îi dădu documentul înapoi.
În clipa în care avu actul în mână, Anna ţâşni din loc, descheie repede corsajul rochiei de la Agathe Gascoigne şi îşi strecură hârtia printre nasturi, lipind-o de corp. Punându-şi mâinile peste corsaj, rămase nemişcată un moment, gâfâind, căutând să îi prindă privirea lui Devlin, care nu se mişcase deloc.
Între ei, era un spaţiu de trei metri.
— Ce ruşinos! spuse el încet. Explică-te.
— Vreau să mai cer opinia cuiva, atâta tot.
— Dumneata tocmai ai falsificat acel document, domnişoară
Wetherell.
— Lucrul acesta nu se poate dovedi.
— Prin jurământul meu, se poate.
— Şi ce mă poate opri pe mine să jur împotriva dumitale?
— Asta ar fi o înşelăciune, spuse Devlin. Şi ar fi o înşelăciune foarte gravă, dacă jurământul acesta l-ai depune în instanţă, ceea ce cu siguranţă ai fi forţată să faci. Nu fi naivă.
— Voi mai cere opinia cuiva, spuse ea din nou. Mă voi duce să întreb la Tribunal.
— Domnişoară Wetherell, spuse Devlin. Calmează-te.
Gândeşte logic. Ar fi cuvântul unui cleric împotriva cuvântului unei târfe.
— Nu mai practic prostituţia.
— O fostă prostituată, spuse Devlin. Scuză-mă.
Făcu un pas spre ea, iar Anna bătu în retragere, ţinând mâna în continuare apăsată pe piept.
— Dacă te mai apropii cu un pas, o să ţip, spuse ea. Şi o să-mi sfâşii corsajul, ca să spun că tu ai făcut-o. O să mă audă
lumea de pe stradă. O să dea buzna înăuntru.
Devlin nu mai fusese niciodată ameninţat în acest fel.
— Nu mă voi apropia mai mult, spuse el cu demnitate. De fapt, mă voi retrage, chiar imediat, adaugă bărbatul întorcându-se spre scaunul pe care stătuse iniţial şi aşezându-se. Nu vreau să mă cert cu dumneata, continuă el, vorbind liniştit acum. Vreau totuşi să-ţi pun câteva întrebări.
— Dă-i drumul, spuse Anna respirând greoi în continuare.
întreabă-mă.
Devlin optă pentru o abordare directă.
— Ştiai că rochiile pe care le-ai cumpărat la mâna a doua din mărfurile recuperate de la naufragii aparţinuseră cândva Lydiei Wells?
Anna rămase cu gura căscată la el.
— Rogu-te, răspunde-mi la întrebare, spuse Devlin. Mă refer la cele cinci rochii pe care doamna Wells le-a folosit pentru a-l şantaja pe domnul Alistair Lauderback cu ajutorul lui Francis Carver.
— Poftim? zise ea.
— Rochiile, continuă Devlin, fiecare conţinând o mică avere sub formă de minereu de aur cusut în căptuşeală, în jurul corsajului şi al tivului. Una dintre aceste rochii era confecţionată
din mătase oranj; celelalte patru erau din muselină de culoare crem, gri, bleu pal şi în dungi roz. Aceste patru rochii se află, în prezent, într-o cutie sub scări, la Hotelul Gridiron; rochia oranj este în posesia domnului Aubert Gascoigne la locuinţa lui personală.
