— Nu, n-am văzut-o.

Broham rămase de-a dreptul stupefiat de acest răspuns; ca să-şi recapete sângele rece, zise:

— Despre ce discutaţi amândoi?

— Confidenţialitatea discuţiei noastre din acea dimineaţă

este în conformitate cu statutul meu de prelat, spuse Devlin. Nu mi se poate cere să divulg ce am vorbit, şi nici să depun mărturie împotriva domnişoarei Wetherell.

Broham era consternat. Devlin totuşi nu putea fi atacat, iar după multe proteste şi argumentări, Broham, foarte supărat, îl lăsă pe Moody să procedeze la interogatoriul încrucişat al martorului. Moody îşi aranja meticulos hârtiile înainte de a începe.

— Domnule reverend Devlin, spuse el. I-aţi arătat comandantului Shepard acest act de donaţie imediat după ce l-aţi descoperit?

— Nu, nu i l-am arătat, spuse Devlin.

— Atunci, cum a aflat comandantul Shepard de existenţa documentului?

— Absolut din întâmplare, replică Devlin. Eu păstram documentul în Biblia mea, ca să nu se îndoaie, iar comandantul Shepard a dat peste el când răsfoia paginile cărţii. Asta se petrecea la o lună, poate, după moartea domnului Wells.

Moody mişcă satisfăcut din cap.

— Domnul Shepard era singur când s-a produs această

descoperire întâmplătoare?

— Da.

— Şi ce-a făcut?

— M-a sfătuit să îi arăt domnişoarei Wetherell actul, ceea ce am şi făcut.

— Imediat?

— Nu, am aşteptat câteva săptămâni. Voiam să vorbesc cu ea între patru ochi, fără să ştie doamna Carver, ceea ce nu prea se putea, dat fiind că cele două femei locuiau în aceeaşi casă şi foarte rar se întâmpla să nu fie împreună.

— De ce doreaţi ca această conversaţie cu domnişoara Wetherell să aibă loc fără ca doamna Carver să ştie?

— La vremea aceea, credeam că doamna Carver era moştenitoarea de drept a comorii descoperite în coliba domnului Wells, spuse Devlin. Nu voiam să provoc o ruptură între ea şi domnişoara Wetherell, pe seama unui document care, din tot ce ştiam eu, putea să fie o farsă. În dimineaţa de douăzeci martie, aşa cum vă amintiţi, doamna Carver a fost citată la tribunal. Am aflat despre citaţie din ziar în acea dimineaţă, şi imediat am pornit spre Norocul Drumeţului.

Moody încuviinţă din cap.

— Între timp, actul rămăsese în Biblia dumneavoastră?

— Da, spuse Devlin.

— Au mai existat ocazii, după ce comandantul Shepard a găsit actul de donaţie, când acesta a rămas singur cu Biblia

dumneavoastră?

— Nenumărate ocazii, spuse Devlin. Iau Biblia cu mine la Tabăra Poliţiei în fiecare dimineaţă şi, adesea, o las în biroul închisorii, în timp ce mă duc să mă ocup de alte treburi.

Moody tăcu un moment, lăsând ca această insinuare să-şi facă efectul. Apoi spuse schimbând subiectul:

— Domnule reverend, de cât timp o cunoaşteţi pe domnişoara Wetherell?

— Nu am cunoscut-o personal până în ziua de douăzeci martie, când am vizitat-o la Norocul Drumeţului. Din acea dată

însă, a fost în custodia mea la închisoarea din Tabăra Poliţiei, aşa că am văzut-o în fiecare zi.

— Aţi avut prilejul, în decursul acestei perioade, să o observaţi cu atenţie şi să discutaţi cu ea?

— Absolut, am avut prilejuri nenumărate.

— Puteţi să ne descrieţi impresia generală pe care v-aţi format-o despre firea ei?

— Impresia mea este favorabilă, spuse Devlin. Desigur, s-a profitat de ea şi, desigur, trecutul ei a avut suişuri şi coborâşuri, însă este nevoie de mult curaj ca să-ţi îndrepţi caracterul, iar eu sunt satisfăcut de eforturile pe care le-a făcut. Mai întâi, s-a dezbărat de dependenţa de droguri; şi este hotărâtă să nu-şi mai vândă trupul niciodată. Pentru aceste lucruri, are toate laudele mele.

— Care este opinia dumneavoastră despre starea ei mintală?

— O, este absolut sănătoasă la minte, spuse Devlin clipind.

N-am niciun dubiu în această privinţă.

— Vă mulţumesc, domnule reverend, spuse Moody, apoi i se adresă judecătorului: Vă mulţumesc, domnule.

În continuare, au urmat mărturiile specialiştilor: doctorul Gillies; doctorul Sanders, adus de la Kumara, pentru o a doua opinie medicală asupra stării mintale a Annei; şi domnul Walsham, inspector la Poliţia din Greymouth.

Reclamantul, George Shepard, a fost ultimul martor chemat să îşi formuleze depoziţia.

Aşa cum se aşteptase Moody, Shepard a insistat îndelung asupra firii slabe a Annei Wetherell, invocând dependenţa ei de opiu, profesia abjectă şi tentativa ei de suicid, ca dovadă a infamiei ei. A descris amănunţit modurile în care conduita ei cauzase irosirea resurselor poliţiei şi nesocotise standardele decenţei morale şi a recomandat cu tărie ca această persoană să

fie închisă în azilul construit recent la Seaview. Dar Moody îşi

plănuise bine strategia de apărare: după dezvăluirile despre Ah Sook şi după mărturia lui Devlin, admonestările rostite de Shepard au părut maliţioase, ba chiar meschine. Moody s-a felicitat în gând pentru ideea de a aduce în faţa instanţei problema nebuniei Annei înainte ca reclamantul să abordeze această chestiune.

Când, în cele din urmă, Broham se aşeză la loc, judecătorul privi în jos, spre banca avocaţilor, şi spuse:

— Martorul dumitale, domnule Moody.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse Moody, întorcându-se apoi spre temnicer. Domnule comandant Shepard. Uitându-vă bine, vi se pare posibil ca semnătura lui Emery Staines pe acest act de donaţie să fie o mostră de plastografie demonstrabilă?

Shepard îşi ridică bărbia.

— Aş numi-o o reproducere destul de aproape de original.

— Scuzaţi-mă, domnule, dar de ce „destul de aproape”?

Shepard părea agasat.