— Am găsit acest act în soba lui Crosbie Wells a doua zi după
moartea lui, spuse el. După cum poţi vedea, este o sumă de bani
extraordinar de mare, cu atât mai mult cu cât suma este destinată ca donaţie, şi de aceea mărturisesc că nu prea ştiu cum să interpretez totul. Trebuie să te previn de la bun început că, din punct de vedere legal, documentul nu este valabil. Domnul Staines nu s-a semnat pe act, ceea ce, în consecinţă, invalidează
şi semnătura domnului Wells. Martorul nu poate semna înaintea donatorului.
Anna nu spunea nimic. Continua să se uite la hârtie.
— Dumneata ai mai văzut până acum acest document?
— Nu, răspunse ea.
— Ştiai de existenţa lui?
— Nu!
Devlin se sperie: Anna aproape că ţipase când rostise acel răspuns.
— Ce e? întrebă el.
— Nimic, doar că... răspunse ea, dar se opri, ducându-şi mâna la gât. Pot să te întreb ceva?
— Desigur.
— Ai mai auzit vreodată – adică, din experienţa dumitale...
Dar tăcu brusc, muşcându-şi buza, ca apoi să înceapă din nou:
— Dumneata ştii de ce pot citi asta?
Devlin se uita iscoditor în ochii ei.
— Nu prea cred că înţeleg.
— Eu n-am învăţat niciodată să citesc, explică Anna. Nu cum se învaţă de obicei. Adică ştiu să silabisesc literele, recunosc diverse etichete şi semne; dar asta mai degrabă pentru că le-am memorat, nu fiindcă aş putea să le citesc, ci fiindcă le văd în fiecare zi. N-am putut niciodată să citesc un ziar. Mă refer, de la cap la coadă. Mi-ar lua ceasuri întregi. Dar ăsta, documentul ăsta ştiu să-l citesc. Fără niciun efort, vreau să spun. Cu iuţeala gândului.
— Citeşte-l cu voce tare.
Anna citi actul fluent.
Devlin se încruntă.
— Eşti absolut sigură că n-ai mai văzut niciodată înainte acest document?
— Absolut sigură, spuse Anna.
— Ştiai deja că domnul Staines intenţiona să îţi dea două mii de lire sterline?
— Nu, spuse ea.
— Dar cu domnul Wells ai vorbit vreodată despre asta?
— Nu, zise ea. Ţi-am zis: e prima oară când văd acest document.
— Poate ţi s-a spus la un moment dat, insistă Devlin. Dar ai uitat...
— Cum să uit când e vorba de un purcoi de bani! spuse Anna.
Devlin tăcu uitându-se atent la ea. Apoi zise:
— Au existat cazuri de copii crescuţi de bone din Europa continentală, care într-o bună zi s-au trezit vorbind fluent limba olandeză, sau franceză, sau germană, ori cine ştie ce alt grai...
— Eu n-am avut bonă.
— ...dar n-am auzit niciodată de vreun om care să fi dobândit subit aptitudinea cititului, încheie el. Este extrem de ciudat.
Devlin se trase pe marginea fotoliului.
— Domnişoară Wetherell, numele dumitale este asociat cu multe delicte nesoluţionate, inclusiv un posibil omor, şi sunt convins că nu e nevoie să te fac conştientă de gravitatea unui proces la Curtea Supremă. Hai să discutăm franc şi absolut confidenţial, spuse el arătând spre actul din mâna Annei. Acest act de donaţie a fost întocmit cu trei luni înainte ca domnul Staines să dispară. Suma dăruită astfel reprezintă exact jumătate din moştenirea rămasă de pe urma lui Wells. Domnul Wells a murit exact în ziua când domnul Staines a dispărut fără urmă, iar a doua zi dimineaţa, după moartea lui, eu am găsit această
hârtie în sobă. întâmplările sunt indubitabil corelate, iar un avocat va putea să refacă legăturile pe care eu, poate, nu le pot sesiza. Dacă eşti într-o situaţie dificilă, e posibil să te pot ajuta; dar nu te pot ajuta dacă nu ai încredere în mine. Te rog să fii sinceră cu mine şi să-mi povesteşti ce ştii.
Anna se încruntă.
— Această hârtie nu are nimic de-a face cu moştenirea de la Wells, spuse ea. Aici este vorba despre banii lui Emery, nu ai lui Crosbie.
— Ai dreptate; dar este puţin probabil ca aurul descoperit în casa domnului Wells să-i fi aparţinut vreodată domnului Wells, spuse Devlin. Vezi dumneata, minereul preţios nu a fost găsit în stare pură: fusese topit de către un aurar şi turnat în forme, ca un fel de lingouri. Acestea poartă o semnătură, iar graţie acestei semnături ştanţate pe bucăţile de aur topit, banca a putut identifica sursa aurului ca provenind de la o mină de aur de-a domnului Staines. Aurora.
