— Da, spuse Anna.

— Şi totuşi, după cum ai recunoscut, ai lăsat pistolul acasă.

— Da.

— De ce?

— Ştiam că nu voi avea nevoie de el, spuse Anna.

— Dar asta contravenea obiceiului dumitale: în mod normal, l-ai fi avut cu dumneata.

— Da.

— Poate cineva depune mărturie despre locul unde s-a aflat pistolul în acea seară?

— Nu, spuse Anna. Doar dacă nu s-a uitat careva sub perna mea.

— Cartuşul care a fost găsit în umărul domnului Staines a provenit de la un pistol de acest tip, spuse Broham. Dumneata ai tras în el?

— Nu.

— Ştii cine a tras?

— Nu, domnule.

Broham tuşi din nou, ducând dosul palmei la gură.

— Cunoşteai, în seara de 14 ianuarie, care era valoarea averii obţinute de domnul Staines ca prospector?

— Ştiam că era bogat, spuse ea. Toată lumea ştia asta.

— Ai discutat cu domnul Staines, în acea seară sau în vreo altă seară, despre comoara descoperită în coliba domnului Wells?

— Nu. Noi doi nu am vorbit niciodată despre bani.

— Niciodată? repetă Broham arcuind o sprânceană.

— Domnule Broham, spuse judecătorul exasperat.

Domnul Broham înclină din cap.

— Când ai aflat prima oară de intenţiile domnului Staines, aşa cum sunt descrise în acest act de donaţie?

— În dimineaţa de douăzeci martie, spuse Anna relaxându-se un pic, fiindcă acesta era un răspuns pe care îl învăţase pe de rost. Capelanul de la penitenciar a venit cu acel document la Norocul Drumeţului, ca să mi-l arate, iar eu m-am dus cu actul direct la Tribunal, ca să aflu ce putea să însemne ce scria acolo.

Am stat de vorbă cu domnul Fellowes, care mi-a confirmat că

actul de donaţie este un document valabil şi cu efecte obligatorii.

Mi-a zis că s-ar putea să iasă ceva de-acolo, în sensul că s-ar

putea să am dreptul să revendic banii. Apoi a fost de acord să

ducă actul la bancă în numele meu.

— Ce s-a întâmplat după aceea?

— Mi-a zis să ne întâlnim din nou, aici, la Tribunal, la ora cinci. Aşa că am venit înapoi la ora cinci şi am început să

discutăm. Apoi am leşinat.

— Ce ţi-a provocat leşinul?

— Nu ştiu.

— Erai sub influenţa unui drog sau a băuturii în acel moment?

— Nu, spuse Anna. Eram perfect trează.

— Poate cineva să confirme acest lucru?

— Domnul reverend Devlin a fost cu mine în acea dimineaţă, spuse Anna, iar după-amiază am stat cu domnul Clinch la Gridiron.

— În raportul prezentat judecătoriei, comandantul penitenciarului, domnul Shepard, a menţionat că în aer se simţea un miros puternic de laudanum când ai leşinat, spuse Broham.

— Poate că s-a înşelat, spuse Anna.

— Eşti dependentă de opiacee, nu-i aşa?

— N-am mai fumat o pipă dinainte de a mă muta la doamna Wells, spuse Anna cu fermitate. M-am lăsat de droguri când am intrat în doliu: în ziua în care am fost eliberată din închisoare.

— Permite-mi să clarific: dumneata susţii că nu te-ai atins de opiu, sub nicio formă, după supradoza din paisprezece ianuarie?

— Da, zise Anna. Este corect.

— Şi doamna Carver poate să certifice acest lucru?

— Da.

— Poţi să povesteşti onoratei instanţe ce s-a întâmplat în după-amiaza de douăzeci şi şapte ianuarie, în ceasurile dinainte ca doamna Carver să vină la Hotelul Gridiron?

— Eram în camera mea, unde discutam cu domnul Pritchard, zise Anna. Aveam pistolul în corsajul rochiei, ca de obicei. Domnul Gascoigne a intrat brusc în cameră, eu m-am speriat, am scos pistolul şi am tras, dar a fost un rateu. Niciunul dintre noi nu şi-a putut da seama ce s-a întâmplat. Domnul Gascoigne s-a gândit că poate revolverul era defect, aşa că m-a pus să-l încarc din nou, apoi a tras el a doua oară în perna mea de pe pat, ca să se convingă că arma funcţiona bine. Pe urmă, mi-a dat înapoi pistolul, eu l-am pus în sertar, iar de-atunci nu am mai umblat cu el niciodată.

— Cu alte cuvinte, s-au tras două împuşcături în acea după-amiază.

— Da.

— Al doilea glonţ a rămas în pernă, spuse avocatul Ce s-a întâmplat cu primul?